Beograd

De fiecare dată când ajung în Belgrad, și-asta se întâmplă să fie de vreo două ori pe an, m-aștept să se întâmple numai lucruri miraculoase.

M-aștept să apară o șatră de femei pe Kralja Petra Ulița, desculțe și cu părul încâlcit, cu fuste lungi dar ridicate până li se văd chiloții, chiuind ca niște nebune. Sârboaicele care stau la terasă, capre și blonde și cu nume rusești, sorb din paharele transpirate de vin și se declară dezgustate de ce văd, dar se duc acasă și fac sex nebunesc.

La câțiva zeci de metri distanță, un vecin a ieșit la pescuit pe malul râului Sava. Nevasta lui e-acasă și curăță usturoi.

Mă chinui să vorbesc cu cât mai multă lume. În Belgrad, toată lumea are o părere despre politică, de la șoferul unui hotel până la femeia casnică ieșită să cumpere ardei de la piață. Ei nu iubesc nici rușii, nici americanii și-ți explică liniștiți de ce are nevoie Serbia ca să îi fie bine. Nu vorbesc nici cu scârbă, nici cu teamă, nici dezamăgiți, chiar dacă cred că Bosnia e-un leagăn Isis și Kosovo e-o cauză pierdută. Oricare dintre ei ar putea fi, după judecata mea, analist politic la teve.

Pe mine mă ard tălpile sandalelor, dar nu mă pot opri, mai am atâtea de văzut, de mirosit, de simțit. Pe-un pod deasupra râului, un băiat într-un yugo alb strigă la mine Zdravo, zdravo. Are nasul lung, poartă maiou și-o tunsoare de om cuminte. Din mașină se-aude ceva muzică, nu știu ce e, dar pe mine mă duce cu gândul la asta:

Lepotița, lepotița, insistă să mă urc la el în mașină și la un moment dat cedez, fiindcă nici nu știi ce miracole se mai pot întâmpla.

 

 

Leave a Reply