visez la drumuri de catifea

Cică dacă exersezi mental o acțiune fizică, corpul se modifică și cunoștințele se îmbogățesc, fără să fie nevoie să treci prin experiența fizică efectivă.

Așa sunt eu cea mai bună șoferiță din lume. Închid ochii și mă sui la volan. Și merg pe-un singur drum – de la Vaslui la Iași, într-o zi de vară toridă, cu geamurile deschise. Sunt o șoferiță foarte bună, motiv pentru care stau cu cotul pe portieră și mestec un pai de orz. Pe de-o parte a drumului, în deal, pieptănate câmpuri de floarea soarelui. Pe partea cealaltă, râpe, bălți, pășunea verde, de înțelegi expresia lui Creangă că-ți saltă inima de bucurie. Drumul e unduios și mă liniștește să vad că linia orizontului are multe cocoașe, căci eu am rău de platitudine și n-au inventat ăștia pastile pentru așa ceva. Când îmi mai iese din ochi soarele, pe la Coropceni, văd la cotitură un autostopist cu chitara-n mână. Poartă tricou alb cu mâneci suflecate și blugi spălăciți, o doamne-dumnezeule-mi-ai-pus-mâna-n-cap-și-gheara-ntr-o-cremă. Se suie-n spate și-mi spune că n-are bani, dar poate să cânte tot drumul. Eu accept ridicând din sprânceană, că doar nu suntem la cenaclu. El cântă, eu mușc buza de jos, asfaltul e topit și parcă mergem pe catifea.   

Leave a Reply