Duminica la Hotel Ceahlău

În fiecare duminică, după ce mă întorceam de la biserică (unde mă duceam la cor și primeam, după Tatăl Nostru, o felie de pâine cu salam de Sibiu – dar despre asta într-o poveste viitoare), mama mă aștepta acasă cu o rochie bună, proaspăt apretată și călcată. Trebuie să știți, într-o paranteză, că multă vreme n-am suportat să mănânc scrob, fiindcă mă ducea cu gândul la toate gulerașele scrobite de mama și care îmi lăsau răni pe gât. Mă îmbrăca frumușel cu rochița, bălmăjea ceva că să nu-l las pe tata să bea, tata mă lua de-o aripă și mergeam către cel mai important obiectiv turistic al orașului – la cofetărie.

Mâna lui tata era caldă întotdeauna. În cealaltă ținea aprinsă o țigară Carpați, cu un miros divin, pentru care aș plăti acum ca să-l miros. Nici tata nu scăpase și era la fel de scrobit – purta cămașă albă și sacou gri, uneori pardesiu, și-o pălărie cu-o pană de papagal prinsă-n panglică. Pe drumul până la cofetărie, tata-mi spunea povestea imaginară a papagalului prins de el în Siria, o poveste destul de asemănătoare cu Pupăza din Tei, dar savuroasă.

Cofetăria era la mezaninul hotelului Ceahlău, un loc care mi se părea de-o curățenie de spital (asta e doar o expresie veche, copii, cu curățenie de spital), din moment ce tata nu mă lăsa să îmi lipesc nasul de vitrinele cu prăjituri, insista să folosesc lingurița și să-mi pun șervețelul pe poale. Vânzătoarele purtau halat alb, erau date cu creion verde la ochi și-aveau părul făcut permanent. Cât tata comanda, mă uitam hipnotizată la motorașele care puneau în mișcare sucurile din acvarii.

Pentru mine existau doar două prăjituri: amandină și diplomat. O duminică primeam prăjitura albă, o duminică pe cea neagră. Diplomatul avea bucățele de lămâie și portocale confiate în el, un strat generos de frișcă fără gust și în vârf, un țumburuc de jeleu, roșu și cu gust de hârtie. Îmi plăcea la nebunie! Amandina însă ducea toată experiența la un alt nivel. Și-acuma tremur de plăcere gândindu-mă la o amandină. (*acum am făcut o pauză de 20 de minute să văd dacă se poate comanda online o amandină și-am descoperit că e considerată un desert specific țării noastre. Uai, doamne, în loc de atâtea covrigării ar trebui să promovăm amandina!*).

E momentul să aflați cum se mănâncă dumnezeiește o amandină: mai întâi se ia cu lingurița moțul de cremă. Se poate mânca sau nu, pentru mine are doar rol estetic. Se desface glazura de fondant cu mâna de pe blat, împotriva oricăror maniere, și se bagă-n gură de parcă peste 2 secunde ar veni potopul. Se ling degetele. Straturile de blat și cremă rămân golașe și le admiri puțin, ca un voyeur psihopat. Străpungi cu lingura un colț de prăjitură și-observi ce nici Michelangelo n-ar fi putut să facă: mișcarea grațioasă a siropului de zahăr ars prin blat. Lingura se va îndrepta către gură și cu-o forță motrică străină corpului, se extrage siropul din prăjitură, rămânând doar blatul sec și crema de mestecat. Așa se mănâncă dumnezeiește o amandină.

În tot acest răstimp, tata povestea povești și povestiri, sorbind dintr-un coniac gălbui. Sincer, de la amandină încolo, nu-mi mai amintesc ce spunea. Ajungeam acasă și mama mă băga într-un colț: Spune drept, taică-tu a băut ceva?

Dar eu n-aveam să îl dau în vileag pe cel care îmi făcea cea mai mare bucurie din univers, în fiecare duminică.

 

această însemnare este pentru prietenul care a scris pe bilețel “Lava cake”

Leave a Reply