January, 2013

Să judeci o regiune după controlorii de tren

January 25th, 2013

Am fost recent, prin plimbările mele de salvare a pădurilor, bunului-simţ şi implicit planetei, la Oradea şi apoi la Iaşi. Am picioare lungi pentru o vulpe şi o coadă şi mai şi, deci am călătorit la clasa întâi. Controlorul de pe trenul spre Oradea avea o figură de Motanul Dănilă. A darling! mi-am spus. Cu sprâncenele răsucite şi o burtă cât Luna de mare, cu un început simpatic de chelie şi obrazul neted, am ştiut din prima clipă că o sa am cu cine vorbi. Priveliştea era încântare pentru ochi şi călătorii izvor de linişte pentru urechi. Conversaţia cu Motanul Dănilă a curs lin şi intelectual: Dar vai! Ciprian Porumbescu a compus această muzică ceferistă! Dar nu, copii din ziua de azi nu mai au cultură! Dacă ar fi trăit Mihai Eminescu astăzi ar fi fost multimilionar şi alte conversaţii de vagon. Motanul ofta din când în când, de parcă vedea pe şine cei 30 de ani munciţi în slujba CFR. Ar fi vrut să fumeze o ţigară, dar ce să faci cu ţigaretele din ziua de azi, sunt pline de otrăvuri. Omul ştia foarte bine când să vorbească şi când să se îndepărteze de călători. La destinaţie, i-am mărturisit că sunt surprinsă de vremea de afară, frumoasă ca de primăvară, deşi se anunţau la radio tot soiul de coduri. Şi-atunci mi-a zis: Aşa e vremea pe la noi, domniţă, după cum sunt oamenii.

La câteva zile, aceiaşi bani, aceleaşi aşteptări. Mă sui în trenul dinspre Bucureşti spre Iaşi. Călcată pe coadă la propriu şi la figurat, am fost întâmpinată în vagon de-o hoardă colorată: Vulpeo, dă-mi şi mie o ţigară, îţi dau bani pe ea, mă jur, hai că de nu, te fac cojoc. M-am furişat pe lângă dânşii, cerând direcţii controlorului către clasa întâi. Aici e clasa întâi. Cu colţii ieşiţi pe dinafară şi-o expresie de bulldog obosit, controlorul mi-a demonstrat că nu mai e cazul să întreb unde e priza şi să mă aşez cuminte. Nu parcurgem nici 10 kilometri, că începe balamucul. Un bătrânel din faţa mea îşi scoate unghiera şi începe a tăia, de zburau unghiile într-o veselie prin vagon. O fiică îşi admonesta mama septuagenară. Frigul, până-n oase. Mirosul, un suav KFC. Controlorul, monosilabic.

Acum concluzia e simplă pentru voi, ce bine era dacă vindeam ţara la unguri, cât respect în vest, săracii moldoveni. Dar nu v-am zis ce mi-a zis controlorul de Iaşi la sfârşit: Aşa suntem noi, moldovenii, vrem să ţinem oamenii cât mai mult pe lângă noi. Să vă planificaţi mai multe zile de şedere, fiindcă se anunţă înzăpeziri.

când am descoperit pentru prima oară invidia şi răzbunarea

January 24th, 2013

eram la grădiniţă şi trăiam pentru emisiunea Tip Top Minitop din fiecare duminică la TVR. Caravana Tip Top venea şi la noi în oraş şi zile întregi am exersat, cu spray-ul Impulse in mână, o melodie de-a Mădălinei Manole. Părinţii mei, care probabil că au fost crescuţi în pivniţă, n-au fost de acord să mă dea la preselecţie. Şi-acum îmi sfârâie creierul, amintindu-mi motto-ul maică-mii “În viaţă trebuie să fim modeşti”. De la grădiniţă, au selectat-o pe-o colegă cu-o voce delicat-grunjoasă, de parcă mânca hârtie şi rumeguş dimineaţa, la prânz şi seara. Pentru această minunată ocazie, părinţii fetei i-au cumpărat o rochie tu-tu, bătută din cap până în picioare cu sclipici roşu. Dacă aş fi avut minte pe vremea aceea, aş fi râs cu fundul, meditând cu groază la fenomenul Beauty Pageants în America. Poate c-aş fi putut trece peste momentul Tip Top Mini Top, dacă fetiţa asta n-ar fi venit în următorii doi ani la toate serbările cu această minunată rochie tu-tu. Tot din educaţia oferită de părinţi, n-am putut să-i rup rochia, să-i smulg părul, să-i dau în ochi cu Impulse. Dar la poza finală  din clasa pregătitoare, cum stăteam noi toţi angelic uitându-ne spre viitor, am stricat poza de grup schimonosindu-mi faţa după moda vremii, trăgând de pleoapele inferioare şi ridicându-mi cu arătătorul vârful nasului.