November, 2012

alo, primăria

November 26th, 2012

am fost deranjată în seara asta la mine-n vizuine de-un miros înţepător de lac. ei, drăcie!, mi-am zis, cine dă cu lac în lumea termopanelor şi-a uşilor de metal? Scot tiptil un ochi afară şi văd nişte homines sapientes cu lopeţi în mână, aruncând cu pietriş prin spaţiile verzi. Pietrele, ale naibii, date cu lac. Nările mă mâncau atât de tare, de parcă aş fi tras un kilogram de cocaină pe nas. Mi-am pus repede pe mine geaca umană şi m-am îndreptat spre homines să-i întreb care e treaba. De ce să pui pietriş tratat cu lac în jurul copacilor? Homines îşi câştigau pâinea de la primărie, au ridicat din umeri. Pentru mine, era clar – a mai găsit primarul sectorului meu (proxenetul, sigur îţ ştiţi) o metodă de a spăla bani. Conform definiţiei din dex, domnule primar, lacul formează în urma evaporării solventului o pojghiță solidă, dură, care ferește obiectul de influența aerului și a umezelii. Asta înseamnă că-mi omori copacii, domnule primar, şi puţinul oxigen pe care îl mai am.

Las’ că ţi-o coc eu, domnule primar.

masca de vulpe

November 25th, 2012

1. în care mi-am luat prima ţeapă şi mi-am dat seama că n-are sens să te pregăteşti prea mult în avans

aveam vreo cinci ani când tata mi-a adus din bazar, de la lipoveni, o mască de vulpe. era un carton cu un soi de blăniţă roşcată lipită pe deasupra, contur maro în jurul găurilor unde veneau ochii mei şi urechi moi, cam bleguţe pentru o vulpe. mi-o cumpărase pentru că la grădiniţă primisem, în sfârşit, un rol important în piesa de teatru. dacă în anii trecuţi eram un biet fulg de nea sau punguţa (!) din Punguţa cu doi bani, acum reuşisem cumva să le conving pe educatoare că pot să păcălesc un urs să-şi prindă coada în apa îngheţată.

repetam zi şi noapte pentru rolul meu, deşi nu cred să fi avut mai mult de cinci replici de spus. repetam în faţa vitrinei cu oglindă până îmi transpirau obrajii pe sub mască. învăţasem să îmi unduiesc şoldurile ca vulpea din Veronica. înţelesesem că adjectivul “şireată” n-are nicio legătură cu şireturile de la adidaşii mei. în dimineaţa serbării, am pornit costumată spre grădiniţă. mama îmi apretase prea tare gulerul cămăşii şi fiecare mişcare îmi rodea gâtul, dar mă durea la bască. intrasem pe uşă ţopăind, pentru prima oară bucuroasă să simt mirosul acela amestecat de pâine, ciorbă şi ceai cu lămâie. mă uitam superior la ceilalţi copii prin cele două cercuri ale măştii şi aşteptam să mă dezbrace de geacă mama, ca ei să mă vadă în toată splendoarea costumului.

educatoarea s-a ridicat de la masa ei şi a venit spre noi. n-avea nicio jucărie în mână ca să mă păcălească să intru în clasă, ca de obicei. “Copilul care joacă rolul ursului s-a îmbolnăvit şi nu avem cu cine să îl înlocuim. Piesa nu se mai joacă.”

Pe vremea aceea, din păcate, nu ştiam cuvinte eliberatoare precum: Futu-i! Câcăcios de copil cretin! sau Viperă versatilă repetentă în pedagogie!, aşa că tot ce-am ştiut a fost să înmoi cu lacrimi de crocodil cartonul prins de faţa mea.