‘a consemnat vulpea’ Category

Mărțișoare pentru corporatiști (doină)

February 25th, 2016

Sugi pula, dragul meu, pot să îmi mișc curul în metrou și să ajung în 20 minute la birou,

Nu să stau o oră în trafic în mașinuța de la companie (crezand că sunt cool că ascult rock fm)

Sugi pula, draga mea, dacă hăinuța asta făcută în Bangladesh

e mai importantă decât ce am de spus

Sugi pula, draga mea, când vii în întâlniri cu laptopul în brațe și ridici capul ca un zombie behăind “Ceeeee, scuze?”

Sugi pula, dragul meu, dacă tu crezi că ești cocoș/păun/bibilic când dai muie pe mail, cu toată compania în carbon copy

Sugeți pula, în timp ce ronțăiți la micul dejun al campionilor cuvinte pompoase care nu spun nici de unde am venit, nici incotro.

Dragii mei!

(acum în mod oficial, prin această creație lirică, m-am eliberat.)

visez la drumuri de catifea

January 18th, 2016

Cică dacă exersezi mental o acțiune fizică, corpul se modifică și cunoștințele se îmbogățesc, fără să fie nevoie să treci prin experiența fizică efectivă.

Așa sunt eu cea mai bună șoferiță din lume. Închid ochii și mă sui la volan. Și merg pe-un singur drum – de la Vaslui la Iași, într-o zi de vară toridă, cu geamurile deschise. Sunt o șoferiță foarte bună, motiv pentru care stau cu cotul pe portieră și mestec un pai de orz. Pe de-o parte a drumului, în deal, pieptănate câmpuri de floarea soarelui. Pe partea cealaltă, râpe, bălți, pășunea verde, de înțelegi expresia lui Creangă că-ți saltă inima de bucurie. Drumul e unduios și mă liniștește să vad că linia orizontului are multe cocoașe, căci eu am rău de platitudine și n-au inventat ăștia pastile pentru așa ceva. Când îmi mai iese din ochi soarele, pe la Coropceni, văd la cotitură un autostopist cu chitara-n mână. Poartă tricou alb cu mâneci suflecate și blugi spălăciți, o doamne-dumnezeule-mi-ai-pus-mâna-n-cap-și-gheara-ntr-o-cremă. Se suie-n spate și-mi spune că n-are bani, dar poate să cânte tot drumul. Eu accept ridicând din sprânceană, că doar nu suntem la cenaclu. El cântă, eu mușc buza de jos, asfaltul e topit și parcă mergem pe catifea.   

tragica situație a siamezelor lipite-n deget

January 4th, 2016

În sectorul 3 din capitală, într-un bloc recent capitonat cu polistiren, la etajul 7 din 9, unde pe hol creșteau mușcate catifelate și mirosea a mazăre,  trăiau 2 surori siameze lipite-n degetul mic de la picior. Vă veți întreba, probabil, de ce, cu știința medicinei atât de avansată la acest moment (capabilă să scoată coaste de draci și cranțul din nas), nimeni nu s-a milostivit să despartă cele două surori lipite-n degetul mic de la picior.

Problema era tragicul obicei al surorii numărul 1, numită generic Una. Una, de meserie,  împletea bucle din experiențe angoasante, nu scăpa niciodată un ochi.  După ce a luat carnetul de conducere, Una conducea doar în viteza a doua, cu pedala de frică apăsată până-n podea. Una citea din Formula As cum să îți faci tincturi pentru boli care nu există. Una număra greșelile umanității, seara la culcare. Una asculta la ușă și mereu își imagina cu groază că pașii care se aud sunt:

  1. ai unui criminal în serie despre care s-ar fi vorbit zilnic la OTV, dacă acest post de televiziune ar mai fi existat
  2. ai unui preot venit cu Boboteaza când nu ai niciun ban în casă și oricum nu știi cum să bagi pe sub sutană banii
  3. ai unui susținător de partid de stânga

Din ghemurile de frică și strângerile de inimă, Una a împletit un fular, o căciulă, două veste și 20 de perechi de ciorapi. Și-acum avea în plan să împletească o pătură pentru perechea ei siameză.

Sora numărul 2, numită generic Doua, visa:

  1. la o călătorie cu trenul când e soare afară și trebuie să închizi ochii ca să vezi peisajul de la tine din compartiment
  2. să planteze toporași la Polul Sud
  3. să scrie ca Elena Farago și să se iubească cu Sir David Attenborough

Doua ar fi putut să facă tot ce visa și adesea se uita cu coada ochiului, când la satârul din bucătărie, când la somnul iepuresc al Unei. Hâț!, cu satârul rapid și-ar fi fost liberă pe viață.  Dar cum Una se trezea, cum buclele se împleteau din nou și Doua adormea, la căldura păturii de frică.

Și-așa trăiau surorile noastre, când una trează, când cealaltă, într-un bloc recent capitonat din capitală.

Să judeci o regiune după controlorii de tren

January 25th, 2013

Am fost recent, prin plimbările mele de salvare a pădurilor, bunului-simţ şi implicit planetei, la Oradea şi apoi la Iaşi. Am picioare lungi pentru o vulpe şi o coadă şi mai şi, deci am călătorit la clasa întâi. Controlorul de pe trenul spre Oradea avea o figură de Motanul Dănilă. A darling! mi-am spus. Cu sprâncenele răsucite şi o burtă cât Luna de mare, cu un început simpatic de chelie şi obrazul neted, am ştiut din prima clipă că o sa am cu cine vorbi. Priveliştea era încântare pentru ochi şi călătorii izvor de linişte pentru urechi. Conversaţia cu Motanul Dănilă a curs lin şi intelectual: Dar vai! Ciprian Porumbescu a compus această muzică ceferistă! Dar nu, copii din ziua de azi nu mai au cultură! Dacă ar fi trăit Mihai Eminescu astăzi ar fi fost multimilionar şi alte conversaţii de vagon. Motanul ofta din când în când, de parcă vedea pe şine cei 30 de ani munciţi în slujba CFR. Ar fi vrut să fumeze o ţigară, dar ce să faci cu ţigaretele din ziua de azi, sunt pline de otrăvuri. Omul ştia foarte bine când să vorbească şi când să se îndepărteze de călători. La destinaţie, i-am mărturisit că sunt surprinsă de vremea de afară, frumoasă ca de primăvară, deşi se anunţau la radio tot soiul de coduri. Şi-atunci mi-a zis: Aşa e vremea pe la noi, domniţă, după cum sunt oamenii.

La câteva zile, aceiaşi bani, aceleaşi aşteptări. Mă sui în trenul dinspre Bucureşti spre Iaşi. Călcată pe coadă la propriu şi la figurat, am fost întâmpinată în vagon de-o hoardă colorată: Vulpeo, dă-mi şi mie o ţigară, îţi dau bani pe ea, mă jur, hai că de nu, te fac cojoc. M-am furişat pe lângă dânşii, cerând direcţii controlorului către clasa întâi. Aici e clasa întâi. Cu colţii ieşiţi pe dinafară şi-o expresie de bulldog obosit, controlorul mi-a demonstrat că nu mai e cazul să întreb unde e priza şi să mă aşez cuminte. Nu parcurgem nici 10 kilometri, că începe balamucul. Un bătrânel din faţa mea îşi scoate unghiera şi începe a tăia, de zburau unghiile într-o veselie prin vagon. O fiică îşi admonesta mama septuagenară. Frigul, până-n oase. Mirosul, un suav KFC. Controlorul, monosilabic.

Acum concluzia e simplă pentru voi, ce bine era dacă vindeam ţara la unguri, cât respect în vest, săracii moldoveni. Dar nu v-am zis ce mi-a zis controlorul de Iaşi la sfârşit: Aşa suntem noi, moldovenii, vrem să ţinem oamenii cât mai mult pe lângă noi. Să vă planificaţi mai multe zile de şedere, fiindcă se anunţă înzăpeziri.

alo, primăria

November 26th, 2012

am fost deranjată în seara asta la mine-n vizuine de-un miros înţepător de lac. ei, drăcie!, mi-am zis, cine dă cu lac în lumea termopanelor şi-a uşilor de metal? Scot tiptil un ochi afară şi văd nişte homines sapientes cu lopeţi în mână, aruncând cu pietriş prin spaţiile verzi. Pietrele, ale naibii, date cu lac. Nările mă mâncau atât de tare, de parcă aş fi tras un kilogram de cocaină pe nas. Mi-am pus repede pe mine geaca umană şi m-am îndreptat spre homines să-i întreb care e treaba. De ce să pui pietriş tratat cu lac în jurul copacilor? Homines îşi câştigau pâinea de la primărie, au ridicat din umeri. Pentru mine, era clar – a mai găsit primarul sectorului meu (proxenetul, sigur îţ ştiţi) o metodă de a spăla bani. Conform definiţiei din dex, domnule primar, lacul formează în urma evaporării solventului o pojghiță solidă, dură, care ferește obiectul de influența aerului și a umezelii. Asta înseamnă că-mi omori copacii, domnule primar, şi puţinul oxigen pe care îl mai am.

Las’ că ţi-o coc eu, domnule primar.