‘a consemnat stăpâna vulpii’ Category

Probabil că veşnicia s-a născut la sat

December 8th, 2012

Oameni buni, uneori simţi nevoia să urli, să eliberezi toţi dracii din tine. Sau simţi nevoia să dai c-o farfurie de pământ, fiindcă nu ţi-a mers bine într-o zi. Mai vrei să plângi, să înjuri ca la uşa cortului, să apuci o aripioară picantă şi s-o mănânci cu tristeţe – comportamente care ţin de igiena personală a spiritului. Ştiu că vi se întâmplă şi vouă, că doar oameni sunteţi, nu vulpi! Problema e că n-avem spaţiu de desfăşurare, la oraş. Între patru pereţi prost izolaţi, nu poţi decât să aduni frustrare. Or, dacă dracii ies cumva la suprafaţă, pereţii au urechi şi telefon şi sună la poliţie. În mod surprinzător, poliţia nu vine la timp în caz de crimă, furt, mai ştiu eu ce din decalog. Dar dacă ai spart de draci o farfurie, ea se va afişa la tine acasă în 10 minute. Îţi va cere buletinul, îţi va spune că la a doua plângere de disturbare a liniştii publice iei amendă şi în general, îţi va demonstra, că Garcea a fost un personaj inspirat din realitate.

masca de vulpe

November 25th, 2012

1. în care mi-am luat prima ţeapă şi mi-am dat seama că n-are sens să te pregăteşti prea mult în avans

aveam vreo cinci ani când tata mi-a adus din bazar, de la lipoveni, o mască de vulpe. era un carton cu un soi de blăniţă roşcată lipită pe deasupra, contur maro în jurul găurilor unde veneau ochii mei şi urechi moi, cam bleguţe pentru o vulpe. mi-o cumpărase pentru că la grădiniţă primisem, în sfârşit, un rol important în piesa de teatru. dacă în anii trecuţi eram un biet fulg de nea sau punguţa (!) din Punguţa cu doi bani, acum reuşisem cumva să le conving pe educatoare că pot să păcălesc un urs să-şi prindă coada în apa îngheţată.

repetam zi şi noapte pentru rolul meu, deşi nu cred să fi avut mai mult de cinci replici de spus. repetam în faţa vitrinei cu oglindă până îmi transpirau obrajii pe sub mască. învăţasem să îmi unduiesc şoldurile ca vulpea din Veronica. înţelesesem că adjectivul “şireată” n-are nicio legătură cu şireturile de la adidaşii mei. în dimineaţa serbării, am pornit costumată spre grădiniţă. mama îmi apretase prea tare gulerul cămăşii şi fiecare mişcare îmi rodea gâtul, dar mă durea la bască. intrasem pe uşă ţopăind, pentru prima oară bucuroasă să simt mirosul acela amestecat de pâine, ciorbă şi ceai cu lămâie. mă uitam superior la ceilalţi copii prin cele două cercuri ale măştii şi aşteptam să mă dezbrace de geacă mama, ca ei să mă vadă în toată splendoarea costumului.

educatoarea s-a ridicat de la masa ei şi a venit spre noi. n-avea nicio jucărie în mână ca să mă păcălească să intru în clasă, ca de obicei. “Copilul care joacă rolul ursului s-a îmbolnăvit şi nu avem cu cine să îl înlocuim. Piesa nu se mai joacă.”

Pe vremea aceea, din păcate, nu ştiam cuvinte eliberatoare precum: Futu-i! Câcăcios de copil cretin! sau Viperă versatilă repetentă în pedagogie!, aşa că tot ce-am ştiut a fost să înmoi cu lacrimi de crocodil cartonul prins de faţa mea.