intră vulpea-n găini

Mi-am dat seama ca în ultimele două, trei luni, de când am început să ies cu fetița mea în marsupiu, cele mai dese conversații au fost cu băbuțele. Albe sau frizate cu mov-de-gențiană, cu pălării sau diademe, dar negreșit cu ținute ce-mi aduc aminte de o profesoară de latină, băbuțele sunt o specie aparte.

Diferită de bunici și diferită de băboanțe cotoroanțe. O să vă spun pe scurt despre cele din urmă: bunicile sunt acele doamne, mai mult sau mai puțin agresive, mai mult sau mai puțin drăguțe, care au luat-o pe doamna Frică de-un picior și o auzi vorbind prin ele “să nu cazi” “să nu fugi”, “papă tot să te faci mare”, “nu e voie”. Băboanțele cotoroanțele apar de sub boscheți, din galantarele de la Mega Image, din dosul ușilor care miros a pipi de pisică și îți spun că nu faci bine ceva cu copilul și că trebuie dus de urgență la împărtășit.

Băbuțele, nu, ele au clasă. Cară după ele un cărucior mai mereu gol și lasă în urmă un puf de zen. Zâmbesc cu nostalgie când te văd. Se uită în ochii copilului, apoi la ai mei, apoi zâmbesc cu nostalgie. Te mângâie cu privirea și-ți dau la schimb o vorba de duh (“dacă ia ochii de la mama, ia și sufletul de la ea”), un alint (“mânca-o-ar mama de albăstrică), un mic regret dintr-o altă viața (“și eu tare mi-am dorit un copil, dar nu s-a putut, așa că i-am iubit pe toți ceilalți).

Ar vrea să te ducă la ele acasă și să te servească cu dulceață de cireșe amare (de unde le scot, că efectiv nu văd nicăieri în piețe prin București?), dar tu mereu ai altă treabă și te grăbești. Uneori vorbesc încet și nu le înțeleg, așa că din politețe, zâmbesc prostește. Alteori, mă mai confundă cu cineva apropiat și mă întreabă lucruri specifice, și iar zâmbesc prostește. Nu intru în conversații lungi, fiindcă mi-e teamă că și-ar risipi vraja (poate aș afla că votează cu pesede, nuuuuiu, nu vreau să știu asta). Îmi place să le admir așa, superficial, eu și fiică-mea să le dăm din tinerețea noastră, ele din grația lor, au devenit ritualul meu zilnic cât ies până la aprozar și-apoi la leagăn, sunt conversația mea necesar[, dincolo de toate prostiile ce le povestesc fiică-mii și la care încă nu primesc răspuns.

De fiecare dată când ajung în Belgrad, și-asta se întâmplă să fie de vreo două ori pe an, m-aștept să se întâmple numai lucruri miraculoase.

M-aștept să apară o șatră de femei pe Kralja Petra Ulița, desculțe și cu părul încâlcit, cu fuste lungi dar ridicate până li se văd chiloții, chiuind ca niște nebune. Sârboaicele care stau la terasă, capre și blonde și cu nume rusești, sorb din paharele transpirate de vin și se declară dezgustate de ce văd, dar se duc acasă și fac sex nebunesc.

Pe Braće Krsmanović, într-o curte cu-o casă dărăpănată, niște băieți cu căști de motocicliști aurite dansează pe Daft Punk. Unul din ei iese în stradă și se pișă pe-o mașină, apoi se întoarce înapoi în curte și sărută nebunește o fată.

La câțiva zeci de metri distanță, un vecin a ieșit la pescuit pe malul râului Sava. Nevasta lui e-acasă și curăță usturoi.

Mă chinui să vorbesc cu cât mai multă lume. În Belgrad, toată lumea are o părere despre politică, de la șoferul unui hotel până la femeia casnică ieșită să cumpere ardei de la piață. Ei nu iubesc nici rușii, nici americanii și-ți explică liniștiți de ce are nevoie Serbia ca să îi fie bine. Nu vorbesc nici cu scârbă, nici cu teamă, nici dezamăgiți, chiar dacă cred că Bosnia e-un leagăn Isis și Kosovo e-o cauză pierdută. Oricare dintre ei ar putea fi, după judecata mea, analist politic la teve.

Pe mine mă ard tălpile sandalelor, dar nu mă pot opri, mai am atâtea de văzut, de mirosit, de simțit. Pe-un pod deasupra râului, un băiat într-un yugo alb strigă la mine Zdravo, zdravo. Are nasul lung, poartă maiou și-o tunsoare de om cuminte. Din mașină se-aude ceva muzică, nu știu ce e, dar pe mine mă duce cu gândul la asta:

Lepotița, lepotița, insistă să mă urc la el în mașină și la un moment dat cedez, fiindcă nici nu știi ce miracole se mai pot întâmpla.

De șapte ani încerc să îi demonstrez Bucureștiului că nu sunt aceeași țărăncuță din prima zi de facultate, cu sacou negru, pantofi negri și șosete albe. Mă chinui să îi arăt orașului ăstuia că știu mai bine ca un bucureștean care sunt străzile mișto și bodegile de frecventat. De-a lungul timpului, am citit din scoarță în scoarță Omagiu, Republik, Tataia, DOR, sub25, am vânat bloggerii underground și petrecerile cu circuit închis, am învățat unde sunt second hand-urile care contează și buticurile de unde se aprovizionează hipsterii, am scos bani grei din buzunar pentru restaurantele vegane sau mi-am rupt picioarele, câutând bombe de restaurante, cu animale împăiate și toată recuzita, dar unde știam că se duc regizorii și criticii de film.

Mi-a luat șapte ani să îmi dau seama că orașului nu-i pasă nici cât negru sub unghie de mine, și că o să intru în malaxor în final, și cu doamna din tramvaiul 21, și cu Patapievici. Recunosc că am obosit și că visul meu de biropată este mai mult decât realizabil: vreau să mă uit în fiecare luni seară la Game of Thrones, de pe un site obscur și plin de spam. Vreau să bag un fast food când vin bonurile de la job și să îmbrac zilnic cum vreau eu. Uniformizarea nu-i un lucru rău, e călduță ca o bancă din IOR.

Uniformizarea îmi reduce pornirile de ego și o ține în cușcă pe tărăncuța complexată care vrea să se simtă specială. Cu o doză de bere în mână, îmi dau seama că pe noi toți ne unesc câteva repere în viață: moarte, naștere, supraviețuire, sete, plăcere. Captain Obvious ne spune că toți căutăm plăcerea și evităm durerea. Și nimeni nu ne înțelege mai bine, într-o zi de căcat, ca domnul de la shaorma, care întreabă: picant, dulce?

Uniformizarea înseamnă să fii liber. Nu mai vreau să vezi, dragă București, în reflexia unei clădiri de sticlă, cât de minunată sunt. Le pasă de cine sunt prietenilor mei, cărora, din fericire, nu trebuie să le (mai) demonstrez nimic.

articol scris în ianuarie 2015, în speranța să fie publicat într-o revistă despre București. N-a mai fost publicat.

În fiecare duminică, după ce mă întorceam de la biserică (unde mă duceam la cor și primeam, după Tatăl Nostru, o felie de pâine cu salam de Sibiu – dar despre asta într-o poveste viitoare), mama mă aștepta acasă cu o rochie bună, proaspăt apretată și călcată. Trebuie să știți, într-o paranteză, că multă vreme n-am suportat să mănânc scrob, fiindcă mă ducea cu gândul la toate gulerașele scrobite de mama și care îmi lăsau răni pe gât. Mă îmbrăca frumușel cu rochița, bălmăjea ceva că să nu-l las pe tata să bea, tata mă lua de-o aripă și mergeam către cel mai important obiectiv turistic al orașului – la cofetărie.

Mâna lui tata era caldă întotdeauna. În cealaltă ținea aprinsă o țigară Carpați, cu un miros divin, pentru care aș plăti acum ca să-l miros. Nici tata nu scăpase și era la fel de scrobit – purta cămașă albă și sacou gri, uneori pardesiu, și-o pălărie cu-o pană de papagal prinsă-n panglică. Pe drumul până la cofetărie, tata-mi spunea povestea imaginară a papagalului prins de el în Siria, o poveste destul de asemănătoare cu Pupăza din Tei, dar savuroasă.

Cofetăria era la mezaninul hotelului Ceahlău, un loc care mi se părea de-o curățenie de spital (asta e doar o expresie veche, copii, cu curățenie de spital), din moment ce tata nu mă lăsa să îmi lipesc nasul de vitrinele cu prăjituri, insista să folosesc lingurița și să-mi pun șervețelul pe poale. Vânzătoarele purtau halat alb, erau date cu creion verde la ochi și-aveau părul făcut permanent. Cât tata comanda, mă uitam hipnotizată la motorașele care puneau în mișcare sucurile din acvarii.

Pentru mine existau doar două prăjituri: amandină și diplomat. O duminică primeam prăjitura albă, o duminică pe cea neagră. Diplomatul avea bucățele de lămâie și portocale confiate în el, un strat generos de frișcă fără gust și în vârf, un țumburuc de jeleu, roșu și cu gust de hârtie. Îmi plăcea la nebunie! Amandina însă ducea toată experiența la un alt nivel. Și-acuma tremur de plăcere gândindu-mă la o amandină. (*acum am făcut o pauză de 20 de minute să văd dacă se poate comanda online o amandină și-am descoperit că e considerată un desert specific țării noastre. Uai, doamne, în loc de atâtea covrigării ar trebui să promovăm amandina!*).

E momentul să aflați cum se mănâncă dumnezeiește o amandină: mai întâi se ia cu lingurița moțul de cremă. Se poate mânca sau nu, pentru mine are doar rol estetic. Se desface glazura de fondant cu mâna de pe blat, împotriva oricăror maniere, și se bagă-n gură de parcă peste 2 secunde ar veni potopul. Se ling degetele. Straturile de blat și cremă rămân golașe și le admiri puțin, ca un voyeur psihopat. Străpungi cu lingura un colț de prăjitură și-observi ce nici Michelangelo n-ar fi putut să facă: mișcarea grațioasă a siropului de zahăr ars prin blat. Lingura se va îndrepta către gură și cu-o forță motrică străină corpului, se extrage siropul din prăjitură, rămânând doar blatul sec și crema de mestecat. Așa se mănâncă dumnezeiește o amandină.

În tot acest răstimp, tata povestea povești și povestiri, sorbind dintr-un coniac gălbui. Sincer, de la amandină încolo, nu-mi mai amintesc ce spunea. Ajungeam acasă și mama mă băga într-un colț: Spune drept, taică-tu a băut ceva?

Dar eu n-aveam să îl dau în vileag pe cel care îmi făcea cea mai mare bucurie din univers, în fiecare duminică.

această însemnare este pentru prietenul care a scris pe bilețel “Lava cake”

Am o serie de cunoştinţe pe facebook care lucrează în advertising şi-s mândri tare de ei că lucrează sâmbăta şi duminica. Pac, o poză cu-o pizza şi o cola, la o pauza de la brainstorming. Ah, iata-mă plin de sictir lângă Mac-ul de la agenţie. Bă, ce boi sunt clienţii, ia să pun un haştag codificat pe instagram, într-o poză cu tenişii mei şi o scrumieră în care am ars astăzi două pachete. Aceste cunoştinţe cu siguranţă nu-şi dau seama că, la fel ca clienţii lor din corporaţie, sunt nişte sclăvuţi. Ca noi toţi, de altfel. Partea bună e că o parte din noi suntem conştienţi că suntem prinşi în rotiţa de hamster. Alţii în schimb se-mbată cu un joint şi cred că fac artă, închinându-se la icoana imaginară a lui Andy Warhol (pure speculaţii).

Mai cunosc şi alţii – oameni care nu muncesc, încercând să îşi dedice timpul preţios să salveze planeta. Cum s-o salveze? Se duc şi dansează la Incubator 107. Sau fac un săpunel de casă. Sau lansează o nouă teorie de fizică cuantică. Low impact living, de astea. Asta e foarte frumos şi onorabil, până când se uită cu superioritate la tine când află că munceşti. Te compătimesc, pentru că eşti un prostuţ în capcana capitalismului. Tu, la rândul tău, îi compătimeşti pentru că abonamentul la telefon şi internetul lor este plătit din pensia bunicii.

Aveam vreo 10 ani când frate-miu, mai mare ca mine cu 10 ani, a primit primul lui salariu. N-aş putea să spun ce a făcut cu banii (pe vremea aceea, nu-mi stătea gândul la porcoşenii), dar acasă nu i-a adus. Şi nici următorul salariu, şi nici următorul. La un moment dat, maică-mea i-a spus “măi, nesimţitule, barem un suc să iei din banii tăi”. Priveam la mama cu ochii mari. La noi în casă nu se vorbea cu “nesimţit”. Primii mei bani, dincolo de alocaţie, au fost un fel de bursă olimpică de la un politician în plină campanie electorală. Am primit la Casa de Cultură, în aplauzele altor olimpici ai judeţului, un plic cu un milion de lei. Fără să gândesc prea mult, i-am donat activităţilor gospodăreşti din casă. Prin clasa a 12-a, am câştigat un concurs de filmuleţe homemade şi am împărţit cei 10 milioane frăţeşte, cu un băiat care mă ajutase la filmare. Din cele cinci milioane, două le-am adus acasă şi cu trei mi-am cumpărat adidaşi osiris, ca un trendsetter ce eram în micul meu oraş.

în anul I, mi-am găsit un job de junior în PR. Primul salariu a venit într-o scârbă maximă, de la fata de la financiar care se ocupa de deconturi. “Luna viitoare o să îi primeşti pe card, dacă te deranjezi să ne spui care e contul tău”. Ţineam pentru prima dată în mână atâţia bani. Ai mei nu mă obişnuiseră cu banii, doar de revelion simţea tata nevoia să îi calce în picioare, cică aduce noroc. N-am ştiut exact ce să fac cu ei, dacă să îi drămuiesc sau nu. Cert e că chiria fusese plătită în avans, pachetul cu mâncare venise acum două zile, deci aveam de toate. Aşa că m-am dus în Bucur Obor să îmi cumpăr o bicicletă. patru milioane şapte sute nouăzeci şi nouă – scria pe certificatul de garanţie. Îmi luasem o bicicletă DHS de fete, cu o şa îngrozitor de incomodă şi de fineţea unui topor din preistorie. başca, nici n-am putut să mă sui pe ea şi să pedalez spre casă, fiindcă aveam fustă scurtă şi mi se vedeau toate cele. Aşa că am luat-o frumuşel de coarne şi am mers pe jos, din Obor şi până-n Muncii.

Când m-am dus acasă la ai mei, după vreo două săptămâni şi un frumos card de debit emis, m-am prezentat cu un suc.

eram la grădiniţă şi trăiam pentru emisiunea Tip Top Minitop din fiecare duminică la TVR. Caravana Tip Top venea şi la noi în oraş şi zile întregi am exersat, cu spray-ul Impulse in mână, o melodie de-a Mădălinei Manole. Părinţii mei, care probabil că au fost crescuţi în pivniţă, n-au fost de acord să mă dea la preselecţie. Şi-acum îmi sfârâie creierul, amintindu-mi motto-ul maică-mii “În viaţă trebuie să fim modeşti”. De la grădiniţă, au selectat-o pe-o colegă cu-o voce delicat-grunjoasă, de parcă mânca hârtie şi rumeguş dimineaţa, la prânz şi seara. Pentru această minunată ocazie, părinţii fetei i-au cumpărat o rochie tu-tu, bătută din cap până în picioare cu sclipici roşu. Dacă aş fi avut minte pe vremea aceea, aş fi râs cu fundul, meditând cu groază la fenomenul Beauty Pageants în America. Poate c-aş fi putut trece peste momentul Tip Top Mini Top, dacă fetiţa asta n-ar fi venit în următorii doi ani la toate serbările cu această minunată rochie tu-tu. Tot din educaţia oferită de părinţi, n-am putut să-i rup rochia, să-i smulg părul, să-i dau în ochi cu Impulse. Dar la poza finală  din clasa pregătitoare, cum stăteam noi toţi angelic uitându-ne spre viitor, am stricat poza de grup schimonosindu-mi faţa după moda vremii, trăgând de pleoapele inferioare şi ridicându-mi cu arătătorul vârful nasului.

îmi place iarna când e-atât de frig că-mi îngheaţă firişoarele de păr din nas

atunci îmi dau seama că sunt vie pe dinăuntru la fel de mult ca în afară

mai pâlpâie ceva în mine, cât arde un chibrit.

altminteri mă uit pe geam afară şi mă păcălesc că sunt într-un film american de crăciun

în care dorinţele cuiva se împlinesc (mai puţin ale mele, fiindcă eu sunt vocea auctorială)

bucureştiul ăsta reuşeşte să mă transforme într-un observator anonim

până la primăvară, când ies din hibernare

E o mare onoare să mă ştiu printre hoţi/
Ca găinile cerului, liberi noi toţi.

via