câteva idei neclare despre brăţara de aur

March 31st, 2013

Am o serie de cunoştinţe pe facebook care lucrează în advertising şi-s mândri tare de ei că lucrează sâmbăta şi duminica. Pac, o poză cu-o pizza şi o cola, la o pauza de la brainstorming. Ah, iata-mă plin de sictir lângă Mac-ul de la agenţie. Bă, ce boi sunt clienţii, ia să pun un haştag codificat pe instagram, într-o poză cu tenişii mei şi o scrumieră în care am ars astăzi două pachete. Aceste cunoştinţe cu siguranţă nu-şi dau seama că, la fel ca clienţii lor din corporaţie, sunt nişte sclăvuţi. Ca noi toţi, de altfel. Partea bună e că o parte din noi suntem conştienţi că suntem prinşi în rotiţa de hamster. Alţii în schimb se-mbată cu un joint şi cred că fac artă, închinându-se la icoana imaginară a lui Andy Warhol (pure speculaţii).

Mai cunosc şi alţii – oameni care nu muncesc, încercând să îşi dedice timpul preţios să salveze planeta. Cum s-o salveze? Se duc şi dansează la Incubator 107. Sau fac un săpunel de casă. Sau lansează o nouă teorie de fizică cuantică. Low impact living, de astea. Asta e foarte frumos şi onorabil, până când se uită cu superioritate la tine când află că munceşti. Te compătimesc, pentru că eşti un prostuţ în capcana capitalismului. Tu, la rândul tău, îi compătimeşti pentru că abonamentul la telefon şi internetul lor este plătit din pensia bunicii.

 

primii bani

March 14th, 2013

Aveam vreo 10 ani când frate-miu, mai mare ca mine cu 10 ani, a primit primul lui salariu. N-aş putea să spun ce a făcut cu banii (pe vremea aceea, nu-mi stătea gândul la porcoşenii), dar acasă nu i-a adus. Şi nici următorul salariu, şi nici următorul. La un moment dat, maică-mea i-a spus “măi, nesimţitule, barem un suc să iei din banii tăi”. Priveam la mama cu ochii mari. La noi în casă nu se vorbea cu “nesimţit”. Primii mei bani, dincolo de alocaţie, au fost un fel de bursă olimpică de la un politician în plină campanie electorală. Am primit la Casa de Cultură, în aplauzele altor olimpici ai judeţului, un plic cu un milion de lei. Fără să gândesc prea mult, i-am donat activităţilor gospodăreşti din casă. Prin clasa a 12-a, am câştigat un concurs de filmuleţe homemade şi am împărţit cei 10 milioane frăţeşte, cu un băiat care mă ajutase la filmare. Din cele cinci milioane, două le-am adus acasă şi cu trei mi-am cumpărat adidaşi osiris, ca un trendsetter ce eram în micul meu oraş.

în anul I, mi-am găsit un job de junior în PR. Primul salariu a venit într-o scârbă maximă, de la fata de la financiar care se ocupa de deconturi. “Luna viitoare o să îi primeşti pe card, dacă te deranjezi să ne spui care e contul tău”. Ţineam pentru prima dată în mână atâţia bani. Ai mei nu mă obişnuiseră cu banii, doar de revelion simţea tata nevoia să îi calce în picioare, cică aduce noroc. N-am ştiut exact ce să fac cu ei, dacă să îi drămuiesc sau nu. Cert e că chiria fusese plătită în avans, pachetul cu mâncare venise acum două zile, deci aveam de toate. Aşa că m-am dus în Bucur Obor să îmi cumpăr o bicicletă. patru milioane şapte sute nouăzeci şi nouă – scria pe certificatul de garanţie. Îmi luasem o bicicletă DHS de fete, cu o şa îngrozitor de incomodă şi de fineţea unui topor din preistorie. başca, nici n-am putut să mă sui pe ea şi să pedalez spre casă, fiindcă aveam fustă scurtă şi mi se vedeau toate cele. Aşa că am luat-o frumuşel de coarne şi am mers pe jos, din Obor şi până-n Muncii.

Când m-am dus acasă la ai mei, după vreo două săptămâni şi un frumos card de debit emis, m-am prezentat cu un suc.

felul în care dansează omul ăsta în videoclip mă linişteşte şi mă bucură la nesfârşit

February 7th, 2013

Să judeci o regiune după controlorii de tren

January 25th, 2013

Am fost recent, prin plimbările mele de salvare a pădurilor, bunului-simţ şi implicit planetei, la Oradea şi apoi la Iaşi. Am picioare lungi pentru o vulpe şi o coadă şi mai şi, deci am călătorit la clasa întâi. Controlorul de pe trenul spre Oradea avea o figură de Motanul Dănilă. A darling! mi-am spus. Cu sprâncenele răsucite şi o burtă cât Luna de mare, cu un început simpatic de chelie şi obrazul neted, am ştiut din prima clipă că o sa am cu cine vorbi. Priveliştea era încântare pentru ochi şi călătorii izvor de linişte pentru urechi. Conversaţia cu Motanul Dănilă a curs lin şi intelectual: Dar vai! Ciprian Porumbescu a compus această muzică ceferistă! Dar nu, copii din ziua de azi nu mai au cultură! Dacă ar fi trăit Mihai Eminescu astăzi ar fi fost multimilionar şi alte conversaţii de vagon. Motanul ofta din când în când, de parcă vedea pe şine cei 30 de ani munciţi în slujba CFR. Ar fi vrut să fumeze o ţigară, dar ce să faci cu ţigaretele din ziua de azi, sunt pline de otrăvuri. Omul ştia foarte bine când să vorbească şi când să se îndepărteze de călători. La destinaţie, i-am mărturisit că sunt surprinsă de vremea de afară, frumoasă ca de primăvară, deşi se anunţau la radio tot soiul de coduri. Şi-atunci mi-a zis: Aşa e vremea pe la noi, domniţă, după cum sunt oamenii.

La câteva zile, aceiaşi bani, aceleaşi aşteptări. Mă sui în trenul dinspre Bucureşti spre Iaşi. Călcată pe coadă la propriu şi la figurat, am fost întâmpinată în vagon de-o hoardă colorată: Vulpeo, dă-mi şi mie o ţigară, îţi dau bani pe ea, mă jur, hai că de nu, te fac cojoc. M-am furişat pe lângă dânşii, cerând direcţii controlorului către clasa întâi. Aici e clasa întâi. Cu colţii ieşiţi pe dinafară şi-o expresie de bulldog obosit, controlorul mi-a demonstrat că nu mai e cazul să întreb unde e priza şi să mă aşez cuminte. Nu parcurgem nici 10 kilometri, că începe balamucul. Un bătrânel din faţa mea îşi scoate unghiera şi începe a tăia, de zburau unghiile într-o veselie prin vagon. O fiică îşi admonesta mama septuagenară. Frigul, până-n oase. Mirosul, un suav KFC. Controlorul, monosilabic.

Acum concluzia e simplă pentru voi, ce bine era dacă vindeam ţara la unguri, cât respect în vest, săracii moldoveni. Dar nu v-am zis ce mi-a zis controlorul de Iaşi la sfârşit: Aşa suntem noi, moldovenii, vrem să ţinem oamenii cât mai mult pe lângă noi. Să vă planificaţi mai multe zile de şedere, fiindcă se anunţă înzăpeziri.

când am descoperit pentru prima oară invidia şi răzbunarea

January 24th, 2013

eram la grădiniţă şi trăiam pentru emisiunea Tip Top Minitop din fiecare duminică la TVR. Caravana Tip Top venea şi la noi în oraş şi zile întregi am exersat, cu spray-ul Impulse in mână, o melodie de-a Mădălinei Manole. Părinţii mei, care probabil că au fost crescuţi în pivniţă, n-au fost de acord să mă dea la preselecţie. Şi-acum îmi sfârâie creierul, amintindu-mi motto-ul maică-mii “În viaţă trebuie să fim modeşti”. De la grădiniţă, au selectat-o pe-o colegă cu-o voce delicat-grunjoasă, de parcă mânca hârtie şi rumeguş dimineaţa, la prânz şi seara. Pentru această minunată ocazie, părinţii fetei i-au cumpărat o rochie tu-tu, bătută din cap până în picioare cu sclipici roşu. Dacă aş fi avut minte pe vremea aceea, aş fi râs cu fundul, meditând cu groază la fenomenul Beauty Pageants în America. Poate c-aş fi putut trece peste momentul Tip Top Mini Top, dacă fetiţa asta n-ar fi venit în următorii doi ani la toate serbările cu această minunată rochie tu-tu. Tot din educaţia oferită de părinţi, n-am putut să-i rup rochia, să-i smulg părul, să-i dau în ochi cu Impulse. Dar la poza finală  din clasa pregătitoare, cum stăteam noi toţi angelic uitându-ne spre viitor, am stricat poza de grup schimonosindu-mi faţa după moda vremii, trăgând de pleoapele inferioare şi ridicându-mi cu arătătorul vârful nasului.

îmi place iarna când

December 20th, 2012

îmi place iarna când e-atât de frig că-mi îngheaţă firişoarele de păr din nas

atunci îmi dau seama că sunt vie pe dinăuntru la fel de mult ca în afară

mai pâlpâie ceva în mine, cât arde un chibrit.

altminteri mă uit pe geam afară şi mă păcălesc că sunt într-un film american de crăciun

în care dorinţele cuiva se împlinesc (mai puţin ale mele, fiindcă eu sunt vocea auctorială)

bucureştiul ăsta reuşeşte să mă transforme într-un observator anonim

până la primăvară, când ies din hibernare

 

 

două versuri îmi vin în minte în drum spre secţia de votare

December 9th, 2012

E o mare onoare să mă ştiu printre hoţi/
Ca găinile cerului, liberi noi toţi.

via

Probabil că veşnicia s-a născut la sat

December 8th, 2012

Oameni buni, uneori simţi nevoia să urli, să eliberezi toţi dracii din tine. Sau simţi nevoia să dai c-o farfurie de pământ, fiindcă nu ţi-a mers bine într-o zi. Mai vrei să plângi, să înjuri ca la uşa cortului, să apuci o aripioară picantă şi s-o mănânci cu tristeţe – comportamente care ţin de igiena personală a spiritului. Ştiu că vi se întâmplă şi vouă, că doar oameni sunteţi, nu vulpi! Problema e că n-avem spaţiu de desfăşurare, la oraş. Între patru pereţi prost izolaţi, nu poţi decât să aduni frustrare. Or, dacă dracii ies cumva la suprafaţă, pereţii au urechi şi telefon şi sună la poliţie. În mod surprinzător, poliţia nu vine la timp în caz de crimă, furt, mai ştiu eu ce din decalog. Dar dacă ai spart de draci o farfurie, ea se va afişa la tine acasă în 10 minute. Îţi va cere buletinul, îţi va spune că la a doua plângere de disturbare a liniştii publice iei amendă şi în general, îţi va demonstra, că Garcea a fost un personaj inspirat din realitate.

alo, primăria

November 26th, 2012

am fost deranjată în seara asta la mine-n vizuine de-un miros înţepător de lac. ei, drăcie!, mi-am zis, cine dă cu lac în lumea termopanelor şi-a uşilor de metal? Scot tiptil un ochi afară şi văd nişte homines sapientes cu lopeţi în mână, aruncând cu pietriş prin spaţiile verzi. Pietrele, ale naibii, date cu lac. Nările mă mâncau atât de tare, de parcă aş fi tras un kilogram de cocaină pe nas. Mi-am pus repede pe mine geaca umană şi m-am îndreptat spre homines să-i întreb care e treaba. De ce să pui pietriş tratat cu lac în jurul copacilor? Homines îşi câştigau pâinea de la primărie, au ridicat din umeri. Pentru mine, era clar – a mai găsit primarul sectorului meu (proxenetul, sigur îţ ştiţi) o metodă de a spăla bani. Conform definiţiei din dex, domnule primar, lacul formează în urma evaporării solventului o pojghiță solidă, dură, care ferește obiectul de influența aerului și a umezelii. Asta înseamnă că-mi omori copacii, domnule primar, şi puţinul oxigen pe care îl mai am.

Las’ că ţi-o coc eu, domnule primar.

masca de vulpe

November 25th, 2012

1. în care mi-am luat prima ţeapă şi mi-am dat seama că n-are sens să te pregăteşti prea mult în avans

aveam vreo cinci ani când tata mi-a adus din bazar, de la lipoveni, o mască de vulpe. era un carton cu un soi de blăniţă roşcată lipită pe deasupra, contur maro în jurul găurilor unde veneau ochii mei şi urechi moi, cam bleguţe pentru o vulpe. mi-o cumpărase pentru că la grădiniţă primisem, în sfârşit, un rol important în piesa de teatru. dacă în anii trecuţi eram un biet fulg de nea sau punguţa (!) din Punguţa cu doi bani, acum reuşisem cumva să le conving pe educatoare că pot să păcălesc un urs să-şi prindă coada în apa îngheţată.

repetam zi şi noapte pentru rolul meu, deşi nu cred să fi avut mai mult de cinci replici de spus. repetam în faţa vitrinei cu oglindă până îmi transpirau obrajii pe sub mască. învăţasem să îmi unduiesc şoldurile ca vulpea din Veronica. înţelesesem că adjectivul “şireată” n-are nicio legătură cu şireturile de la adidaşii mei. în dimineaţa serbării, am pornit costumată spre grădiniţă. mama îmi apretase prea tare gulerul cămăşii şi fiecare mişcare îmi rodea gâtul, dar mă durea la bască. intrasem pe uşă ţopăind, pentru prima oară bucuroasă să simt mirosul acela amestecat de pâine, ciorbă şi ceai cu lămâie. mă uitam superior la ceilalţi copii prin cele două cercuri ale măştii şi aşteptam să mă dezbrace de geacă mama, ca ei să mă vadă în toată splendoarea costumului.

educatoarea s-a ridicat de la masa ei şi a venit spre noi. n-avea nicio jucărie în mână ca să mă păcălească să intru în clasă, ca de obicei. “Copilul care joacă rolul ursului s-a îmbolnăvit şi nu avem cu cine să îl înlocuim. Piesa nu se mai joacă.”

Pe vremea aceea, din păcate, nu ştiam cuvinte eliberatoare precum: Futu-i! Câcăcios de copil cretin! sau Viperă versatilă repetentă în pedagogie!, aşa că tot ce-am ştiut a fost să înmoi cu lacrimi de crocodil cartonul prins de faţa mea.