Mărțișoare pentru corporatiști (doină)

February 25th, 2016

Sugi pula, dragul meu, pot să îmi mișc curul în metrou și să ajung în 20 minute la birou,

Nu să stau o oră în trafic în mașinuța de la companie (crezand că sunt cool că ascult rock fm)

Sugi pula, draga mea, dacă hăinuța asta făcută în Bangladesh

e mai importantă decât ce am de spus

Sugi pula, draga mea, când vii în întâlniri cu laptopul în brațe și ridici capul ca un zombie behăind “Ceeeee, scuze?”

Sugi pula, dragul meu, dacă tu crezi că ești cocoș/păun/bibilic când dai muie pe mail, cu toată compania în carbon copy

Sugeți pula, în timp ce ronțăiți la micul dejun al campionilor cuvinte pompoase care nu spun nici de unde am venit, nici incotro.

Dragii mei!

(acum în mod oficial, prin această creație lirică, m-am eliberat.)

Beograd

January 31st, 2016

De fiecare dată când ajung în Belgrad, și-asta se întâmplă să fie de vreo două ori pe an, m-aștept să se întâmple numai lucruri miraculoase.

M-aștept să apară o șatră de femei pe Kralja Petra Ulița, desculțe și cu părul încâlcit, cu fuste lungi dar ridicate până li se văd chiloții, chiuind ca niște nebune. Sârboaicele care stau la terasă, capre și blonde și cu nume rusești, sorb din paharele transpirate de vin și se declară dezgustate de ce văd, dar se duc acasă și fac sex nebunesc.

La câțiva zeci de metri distanță, un vecin a ieșit la pescuit pe malul râului Sava. Nevasta lui e-acasă și curăță usturoi.

Mă chinui să vorbesc cu cât mai multă lume. În Belgrad, toată lumea are o părere despre politică, de la șoferul unui hotel până la femeia casnică ieșită să cumpere ardei de la piață. Ei nu iubesc nici rușii, nici americanii și-ți explică liniștiți de ce are nevoie Serbia ca să îi fie bine. Nu vorbesc nici cu scârbă, nici cu teamă, nici dezamăgiți, chiar dacă cred că Bosnia e-un leagăn Isis și Kosovo e-o cauză pierdută. Oricare dintre ei ar putea fi, după judecata mea, analist politic la teve.

Pe mine mă ard tălpile sandalelor, dar nu mă pot opri, mai am atâtea de văzut, de mirosit, de simțit. Pe-un pod deasupra râului, un băiat într-un yugo alb strigă la mine Zdravo, zdravo. Are nasul lung, poartă maiou și-o tunsoare de om cuminte. Din mașină se-aude ceva muzică, nu știu ce e, dar pe mine mă duce cu gândul la asta:

Lepotița, lepotița, insistă să mă urc la el în mașină și la un moment dat cedez, fiindcă nici nu știi ce miracole se mai pot întâmpla.

 

 

visez la drumuri de catifea

January 18th, 2016

Cică dacă exersezi mental o acțiune fizică, corpul se modifică și cunoștințele se îmbogățesc, fără să fie nevoie să treci prin experiența fizică efectivă.

Așa sunt eu cea mai bună șoferiță din lume. Închid ochii și mă sui la volan. Și merg pe-un singur drum – de la Vaslui la Iași, într-o zi de vară toridă, cu geamurile deschise. Sunt o șoferiță foarte bună, motiv pentru care stau cu cotul pe portieră și mestec un pai de orz. Pe de-o parte a drumului, în deal, pieptănate câmpuri de floarea soarelui. Pe partea cealaltă, râpe, bălți, pășunea verde, de înțelegi expresia lui Creangă că-ți saltă inima de bucurie. Drumul e unduios și mă liniștește să vad că linia orizontului are multe cocoașe, căci eu am rău de platitudine și n-au inventat ăștia pastile pentru așa ceva. Când îmi mai iese din ochi soarele, pe la Coropceni, văd la cotitură un autostopist cu chitara-n mână. Poartă tricou alb cu mâneci suflecate și blugi spălăciți, o doamne-dumnezeule-mi-ai-pus-mâna-n-cap-și-gheara-ntr-o-cremă. Se suie-n spate și-mi spune că n-are bani, dar poate să cânte tot drumul. Eu accept ridicând din sprânceană, că doar nu suntem la cenaclu. El cântă, eu mușc buza de jos, asfaltul e topit și parcă mergem pe catifea.   

Like Common People

January 12th, 2016

De șapte ani încerc să îi demonstrez Bucureștiului că nu sunt aceeași țărăncuță din prima zi de facultate, cu sacou negru, pantofi negri și șosete albe. Mă chinui să îi arăt orașului ăstuia că știu mai bine ca un bucureștean care sunt străzile mișto și bodegile de frecventat. De-a lungul timpului, am citit din scoarță în scoarță Omagiu, Republik, Tataia, DOR, sub25, am vânat bloggerii underground și petrecerile cu circuit închis, am învățat unde sunt second hand-urile care contează și buticurile de unde se aprovizionează hipsterii, am scos bani grei din buzunar pentru restaurantele vegane sau mi-am rupt picioarele, câutând bombe de restaurante, cu animale împăiate și toată recuzita, dar unde știam că se duc regizorii și criticii de film.

Mi-a luat șapte ani să îmi dau seama că orașului nu-i pasă nici cât negru sub unghie de mine, și că o să intru în malaxor în final, și cu doamna din tramvaiul 21, și cu Patapievici. Recunosc că am obosit și că visul meu de biropată este mai mult decât realizabil: vreau să mă uit în fiecare luni seară la Game of Thrones, de pe un site obscur și plin de spam. Vreau să bag un fast food când vin bonurile de la job și să îmbrac zilnic cum vreau eu. Uniformizarea nu-i un lucru rău, e călduță ca o bancă din IOR.

Uniformizarea îmi reduce pornirile de ego și o ține în cușcă pe tărăncuța complexată care vrea să se simtă specială. Cu o doză de bere în mână, îmi dau seama că pe noi toți ne unesc câteva repere în viață: moarte, naștere, supraviețuire, sete, plăcere. Captain Obvious ne spune că toți căutăm plăcerea și evităm durerea. Și nimeni nu ne înțelege mai bine, într-o zi de căcat, ca domnul de la shaorma, care întreabă: picant, dulce?

Uniformizarea înseamnă să fii liber. Nu mai vreau să vezi, dragă București, în reflexia unei clădiri de sticlă, cât de minunată sunt. Le pasă de cine sunt prietenilor mei, cărora, din fericire, nu trebuie să le (mai) demonstrez nimic.

 

articol scris în ianuarie 2015, în speranța să fie publicat într-o revistă despre București. N-a mai fost publicat.

Duminica la Hotel Ceahlău

January 6th, 2016

În fiecare duminică, după ce mă întorceam de la biserică (unde mă duceam la cor și primeam, după Tatăl Nostru, o felie de pâine cu salam de Sibiu – dar despre asta într-o poveste viitoare), mama mă aștepta acasă cu o rochie bună, proaspăt apretată și călcată. Trebuie să știți, într-o paranteză, că multă vreme n-am suportat să mănânc scrob, fiindcă mă ducea cu gândul la toate gulerașele scrobite de mama și care îmi lăsau răni pe gât. Mă îmbrăca frumușel cu rochița, bălmăjea ceva că să nu-l las pe tata să bea, tata mă lua de-o aripă și mergeam către cel mai important obiectiv turistic al orașului – la cofetărie.

Mâna lui tata era caldă întotdeauna. În cealaltă ținea aprinsă o țigară Carpați, cu un miros divin, pentru care aș plăti acum ca să-l miros. Nici tata nu scăpase și era la fel de scrobit – purta cămașă albă și sacou gri, uneori pardesiu, și-o pălărie cu-o pană de papagal prinsă-n panglică. Pe drumul până la cofetărie, tata-mi spunea povestea imaginară a papagalului prins de el în Siria, o poveste destul de asemănătoare cu Pupăza din Tei, dar savuroasă.

Cofetăria era la mezaninul hotelului Ceahlău, un loc care mi se părea de-o curățenie de spital (asta e doar o expresie veche, copii, cu curățenie de spital), din moment ce tata nu mă lăsa să îmi lipesc nasul de vitrinele cu prăjituri, insista să folosesc lingurița și să-mi pun șervețelul pe poale. Vânzătoarele purtau halat alb, erau date cu creion verde la ochi și-aveau părul făcut permanent. Cât tata comanda, mă uitam hipnotizată la motorașele care puneau în mișcare sucurile din acvarii.

Pentru mine existau doar două prăjituri: amandină și diplomat. O duminică primeam prăjitura albă, o duminică pe cea neagră. Diplomatul avea bucățele de lămâie și portocale confiate în el, un strat generos de frișcă fără gust și în vârf, un țumburuc de jeleu, roșu și cu gust de hârtie. Îmi plăcea la nebunie! Amandina însă ducea toată experiența la un alt nivel. Și-acuma tremur de plăcere gândindu-mă la o amandină. (*acum am făcut o pauză de 20 de minute să văd dacă se poate comanda online o amandină și-am descoperit că e considerată un desert specific țării noastre. Uai, doamne, în loc de atâtea covrigării ar trebui să promovăm amandina!*).

E momentul să aflați cum se mănâncă dumnezeiește o amandină: mai întâi se ia cu lingurița moțul de cremă. Se poate mânca sau nu, pentru mine are doar rol estetic. Se desface glazura de fondant cu mâna de pe blat, împotriva oricăror maniere, și se bagă-n gură de parcă peste 2 secunde ar veni potopul. Se ling degetele. Straturile de blat și cremă rămân golașe și le admiri puțin, ca un voyeur psihopat. Străpungi cu lingura un colț de prăjitură și-observi ce nici Michelangelo n-ar fi putut să facă: mișcarea grațioasă a siropului de zahăr ars prin blat. Lingura se va îndrepta către gură și cu-o forță motrică străină corpului, se extrage siropul din prăjitură, rămânând doar blatul sec și crema de mestecat. Așa se mănâncă dumnezeiește o amandină.

În tot acest răstimp, tata povestea povești și povestiri, sorbind dintr-un coniac gălbui. Sincer, de la amandină încolo, nu-mi mai amintesc ce spunea. Ajungeam acasă și mama mă băga într-un colț: Spune drept, taică-tu a băut ceva?

Dar eu n-aveam să îl dau în vileag pe cel care îmi făcea cea mai mare bucurie din univers, în fiecare duminică.

 

această însemnare este pentru prietenul care a scris pe bilețel “Lava cake”

tragica situație a siamezelor lipite-n deget

January 4th, 2016

În sectorul 3 din capitală, într-un bloc recent capitonat cu polistiren, la etajul 7 din 9, unde pe hol creșteau mușcate catifelate și mirosea a mazăre,  trăiau 2 surori siameze lipite-n degetul mic de la picior. Vă veți întreba, probabil, de ce, cu știința medicinei atât de avansată la acest moment (capabilă să scoată coaste de draci și cranțul din nas), nimeni nu s-a milostivit să despartă cele două surori lipite-n degetul mic de la picior.

Problema era tragicul obicei al surorii numărul 1, numită generic Una. Una, de meserie,  împletea bucle din experiențe angoasante, nu scăpa niciodată un ochi.  După ce a luat carnetul de conducere, Una conducea doar în viteza a doua, cu pedala de frică apăsată până-n podea. Una citea din Formula As cum să îți faci tincturi pentru boli care nu există. Una număra greșelile umanității, seara la culcare. Una asculta la ușă și mereu își imagina cu groază că pașii care se aud sunt:

  1. ai unui criminal în serie despre care s-ar fi vorbit zilnic la OTV, dacă acest post de televiziune ar mai fi existat
  2. ai unui preot venit cu Boboteaza când nu ai niciun ban în casă și oricum nu știi cum să bagi pe sub sutană banii
  3. ai unui susținător de partid de stânga

Din ghemurile de frică și strângerile de inimă, Una a împletit un fular, o căciulă, două veste și 20 de perechi de ciorapi. Și-acum avea în plan să împletească o pătură pentru perechea ei siameză.

Sora numărul 2, numită generic Doua, visa:

  1. la o călătorie cu trenul când e soare afară și trebuie să închizi ochii ca să vezi peisajul de la tine din compartiment
  2. să planteze toporași la Polul Sud
  3. să scrie ca Elena Farago și să se iubească cu Sir David Attenborough

Doua ar fi putut să facă tot ce visa și adesea se uita cu coada ochiului, când la satârul din bucătărie, când la somnul iepuresc al Unei. Hâț!, cu satârul rapid și-ar fi fost liberă pe viață.  Dar cum Una se trezea, cum buclele se împleteau din nou și Doua adormea, la căldura păturii de frică.

Și-așa trăiau surorile noastre, când una trează, când cealaltă, într-un bloc recent capitonat din capitală.

câteva idei neclare despre brăţara de aur

March 31st, 2013

Am o serie de cunoştinţe pe facebook care lucrează în advertising şi-s mândri tare de ei că lucrează sâmbăta şi duminica. Pac, o poză cu-o pizza şi o cola, la o pauza de la brainstorming. Ah, iata-mă plin de sictir lângă Mac-ul de la agenţie. Bă, ce boi sunt clienţii, ia să pun un haştag codificat pe instagram, într-o poză cu tenişii mei şi o scrumieră în care am ars astăzi două pachete. Aceste cunoştinţe cu siguranţă nu-şi dau seama că, la fel ca clienţii lor din corporaţie, sunt nişte sclăvuţi. Ca noi toţi, de altfel. Partea bună e că o parte din noi suntem conştienţi că suntem prinşi în rotiţa de hamster. Alţii în schimb se-mbată cu un joint şi cred că fac artă, închinându-se la icoana imaginară a lui Andy Warhol (pure speculaţii).

Mai cunosc şi alţii – oameni care nu muncesc, încercând să îşi dedice timpul preţios să salveze planeta. Cum s-o salveze? Se duc şi dansează la Incubator 107. Sau fac un săpunel de casă. Sau lansează o nouă teorie de fizică cuantică. Low impact living, de astea. Asta e foarte frumos şi onorabil, până când se uită cu superioritate la tine când află că munceşti. Te compătimesc, pentru că eşti un prostuţ în capcana capitalismului. Tu, la rândul tău, îi compătimeşti pentru că abonamentul la telefon şi internetul lor este plătit din pensia bunicii.

 

primii bani

March 14th, 2013

Aveam vreo 10 ani când frate-miu, mai mare ca mine cu 10 ani, a primit primul lui salariu. N-aş putea să spun ce a făcut cu banii (pe vremea aceea, nu-mi stătea gândul la porcoşenii), dar acasă nu i-a adus. Şi nici următorul salariu, şi nici următorul. La un moment dat, maică-mea i-a spus “măi, nesimţitule, barem un suc să iei din banii tăi”. Priveam la mama cu ochii mari. La noi în casă nu se vorbea cu “nesimţit”. Primii mei bani, dincolo de alocaţie, au fost un fel de bursă olimpică de la un politician în plină campanie electorală. Am primit la Casa de Cultură, în aplauzele altor olimpici ai judeţului, un plic cu un milion de lei. Fără să gândesc prea mult, i-am donat activităţilor gospodăreşti din casă. Prin clasa a 12-a, am câştigat un concurs de filmuleţe homemade şi am împărţit cei 10 milioane frăţeşte, cu un băiat care mă ajutase la filmare. Din cele cinci milioane, două le-am adus acasă şi cu trei mi-am cumpărat adidaşi osiris, ca un trendsetter ce eram în micul meu oraş.

în anul I, mi-am găsit un job de junior în PR. Primul salariu a venit într-o scârbă maximă, de la fata de la financiar care se ocupa de deconturi. “Luna viitoare o să îi primeşti pe card, dacă te deranjezi să ne spui care e contul tău”. Ţineam pentru prima dată în mână atâţia bani. Ai mei nu mă obişnuiseră cu banii, doar de revelion simţea tata nevoia să îi calce în picioare, cică aduce noroc. N-am ştiut exact ce să fac cu ei, dacă să îi drămuiesc sau nu. Cert e că chiria fusese plătită în avans, pachetul cu mâncare venise acum două zile, deci aveam de toate. Aşa că m-am dus în Bucur Obor să îmi cumpăr o bicicletă. patru milioane şapte sute nouăzeci şi nouă – scria pe certificatul de garanţie. Îmi luasem o bicicletă DHS de fete, cu o şa îngrozitor de incomodă şi de fineţea unui topor din preistorie. başca, nici n-am putut să mă sui pe ea şi să pedalez spre casă, fiindcă aveam fustă scurtă şi mi se vedeau toate cele. Aşa că am luat-o frumuşel de coarne şi am mers pe jos, din Obor şi până-n Muncii.

Când m-am dus acasă la ai mei, după vreo două săptămâni şi un frumos card de debit emis, m-am prezentat cu un suc.

felul în care dansează omul ăsta în videoclip mă linişteşte şi mă bucură la nesfârşit

February 7th, 2013

Să judeci o regiune după controlorii de tren

January 25th, 2013

Am fost recent, prin plimbările mele de salvare a pădurilor, bunului-simţ şi implicit planetei, la Oradea şi apoi la Iaşi. Am picioare lungi pentru o vulpe şi o coadă şi mai şi, deci am călătorit la clasa întâi. Controlorul de pe trenul spre Oradea avea o figură de Motanul Dănilă. A darling! mi-am spus. Cu sprâncenele răsucite şi o burtă cât Luna de mare, cu un început simpatic de chelie şi obrazul neted, am ştiut din prima clipă că o sa am cu cine vorbi. Priveliştea era încântare pentru ochi şi călătorii izvor de linişte pentru urechi. Conversaţia cu Motanul Dănilă a curs lin şi intelectual: Dar vai! Ciprian Porumbescu a compus această muzică ceferistă! Dar nu, copii din ziua de azi nu mai au cultură! Dacă ar fi trăit Mihai Eminescu astăzi ar fi fost multimilionar şi alte conversaţii de vagon. Motanul ofta din când în când, de parcă vedea pe şine cei 30 de ani munciţi în slujba CFR. Ar fi vrut să fumeze o ţigară, dar ce să faci cu ţigaretele din ziua de azi, sunt pline de otrăvuri. Omul ştia foarte bine când să vorbească şi când să se îndepărteze de călători. La destinaţie, i-am mărturisit că sunt surprinsă de vremea de afară, frumoasă ca de primăvară, deşi se anunţau la radio tot soiul de coduri. Şi-atunci mi-a zis: Aşa e vremea pe la noi, domniţă, după cum sunt oamenii.

La câteva zile, aceiaşi bani, aceleaşi aşteptări. Mă sui în trenul dinspre Bucureşti spre Iaşi. Călcată pe coadă la propriu şi la figurat, am fost întâmpinată în vagon de-o hoardă colorată: Vulpeo, dă-mi şi mie o ţigară, îţi dau bani pe ea, mă jur, hai că de nu, te fac cojoc. M-am furişat pe lângă dânşii, cerând direcţii controlorului către clasa întâi. Aici e clasa întâi. Cu colţii ieşiţi pe dinafară şi-o expresie de bulldog obosit, controlorul mi-a demonstrat că nu mai e cazul să întreb unde e priza şi să mă aşez cuminte. Nu parcurgem nici 10 kilometri, că începe balamucul. Un bătrânel din faţa mea îşi scoate unghiera şi începe a tăia, de zburau unghiile într-o veselie prin vagon. O fiică îşi admonesta mama septuagenară. Frigul, până-n oase. Mirosul, un suav KFC. Controlorul, monosilabic.

Acum concluzia e simplă pentru voi, ce bine era dacă vindeam ţara la unguri, cât respect în vest, săracii moldoveni. Dar nu v-am zis ce mi-a zis controlorul de Iaşi la sfârşit: Aşa suntem noi, moldovenii, vrem să ţinem oamenii cât mai mult pe lângă noi. Să vă planificaţi mai multe zile de şedere, fiindcă se anunţă înzăpeziri.