un cadou la 30 de ani

June 6th, 2018

La aniversară, mama mi-a împletit un frumos pulover din temeri

să nu pleci și să uiți aragazul deschis

să nu adormi și să strivești copilul

să nu plângi

să nu spui că nu poți

că nu ești de folos

unul pe față unul pe dos

puloverul mă mănâncă pe la gât, dar o să îl port măcar o dată, ca să nu o supăr.

Băbuțele

June 1st, 2018

Mi-am dat seama ca în ultimele două, trei luni, de când am început să ies cu fetița mea în marsupiu, cele mai dese conversații au fost cu băbuțele. Albe sau frizate cu mov-de-gențiană, cu pălării sau diademe, dar negreșit cu ținute ce-mi aduc aminte de o profesoară de latină, băbuțele sunt o specie aparte.

Diferită de bunici și diferită de băboanțe cotoroanțe. O să vă spun pe scurt despre cele din urmă: bunicile sunt acele doamne, mai mult sau mai puțin agresive, mai mult sau mai puțin drăguțe, care au luat-o pe doamna Frică de-un picior și o auzi vorbind prin ele “să nu cazi” “să nu fugi”, “papă tot să te faci mare”, “nu e voie”. Băboanțele cotoroanțele apar de sub boscheți, din galantarele de la Mega Image, din dosul ușilor care miros a pipi de pisică și îți spun că nu faci bine ceva cu copilul și că trebuie dus de urgență la împărtășit.

Băbuțele, nu, ele au clasă. Cară după ele un cărucior mai mereu gol și lasă în urmă un puf de zen. Zâmbesc cu nostalgie când te văd. Se uită în ochii copilului, apoi la ai mei, apoi zâmbesc cu nostalgie. Te mângâie cu privirea și-ți dau la schimb o vorba de duh (“dacă ia ochii de la mama, ia și sufletul de la ea”), un alint (“mânca-o-ar mama de albăstrică), un mic regret dintr-o altă viața (“și eu tare mi-am dorit un copil, dar nu s-a putut, așa că i-am iubit pe toți ceilalți).

Ar vrea să te ducă la ele acasă și să te servească cu dulceață de cireșe amare (de unde le scot, că efectiv nu văd nicăieri în piețe prin București?), dar tu mereu ai altă treabă și te grăbești. Uneori vorbesc încet și nu le înțeleg, așa că din politețe, zâmbesc prostește. Alteori, mă mai confundă cu cineva apropiat și mă întreabă lucruri specifice, și iar zâmbesc prostește. Nu intru în conversații lungi, fiindcă mi-e teamă că și-ar risipi vraja (poate aș afla că votează cu pesede, nuuuuiu, nu vreau să știu asta). Îmi place să le admir așa, superficial, eu și fiică-mea să le dăm din tinerețea noastră, ele din grația lor, au devenit ritualul meu zilnic cât ies până la aprozar și-apoi la leagăn, sunt conversația mea necesar[, dincolo de toate prostiile ce le povestesc fiică-mii și la care încă nu primesc răspuns.

Recuperand-o pe bunica Silvica

May 29th, 2018

Pe bunica o chema Rheasilvia, dar îi spuneam Bunica Silvica. Îmi aduc aminte că am văzut prima oară cum o chema de fapt în ziua înmormântării ei, scris pe o cruce albastră. Am fost extrem de revoltată și am tras-o pe mama de fustă, Bunica nu a fost niciodată rea, de ce ați scris așa? Mai târziu aveam să citesc legendele romane și să fiu foarte mândră de numele ei, de parcă asta ar fi propulsat-o pe ea, pe mama, pe mine, într-o familie de viță nobilă, nu mai eram doar niște oameni obișnuiți din zona Neamțului.

Mitologie romană sau nu, bunica e coborâtă pentru mine din povestirea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea – avea părul lung și purta rochii înflorate. Mirosea a teiul pe care îl usca pe un ziar, în odaia bună. Avea ochii verzi, atât de deschiși la culoare încât în pozele alb negru de atunci abia-i zăreai retina. Vorbea puțin și muncea mult.

Oricât de cald se făcea în Lunca Moldovei, purta mereu un batic pe cap, iar eu așteptam cu nerăbdare să vină seara, ca s-o văd cum și-l dă jos și-și despletește cocul într-o coamă frumoasă ca de cal, cândva șatenă, apoi gri din ce în ce mai alb. Mergea cu picioarele goale pe prispa ei încinsă, ba la cazanul de săpun, ba să întindă rufele, ba să alunge o găină care se urcase pe cuptor, ba să facă uruială, ba să ne dea o bomboană de mentă, ascunsă de ea printr-un borcan din vitrină. Avea picioarele subtiri, tălpile negre și venele albastre urcau până în fustă.

Nu aveam voie să stau mult la ea, fiindcă ai mei aveau grijă să mă întorc repede în siguranța clopotului de sticlă, unde nu existau zgârâieturi, găinaț, fructe nespălate, fântâni în care puteam să sar, copaci din care aș fi putut să cad sau alte scenarii care mai târziu au devenit sursa de inspirație pentru știrile de la ora 5. Dar fiecare vizită era o ocazie de a-i umbla printre sertare. Sertarele au început să vorbească mai mult după moartea ei, prin întrebările insistente pe care le puneam mamei, mătușilor, vecinelor, fiindcă cât a fost în viață, mi se părea mai important s-o țin în brațe, să vorbim despre pisici, să îi raportez câte ouă au făcut găinile și să cerșesc mentosane.

În odaia răcoroasă își ținea pe pat zestrea pentru noi, nepoatele – plăpumi, prosoape, carpete și covoare iar pe masa rotundă vara ținea o vază cu crini albi și portocalii (pe vremea aceea nu credeam că te poate ucide mirosul lor). Tot pe masă își dădeau duhul la uscat flori de tei, soc, gălbenele sau de trandafiri. Aici erau covoare pe jos și ea nu intra acolo decât seara, când se spăla pe picioare. Eu aveam voie să intru, dacă-mi dădeam jos încălțările.

În odaia în care dormea erau două paturi, o sobă, o masă cu mușama și o vitrină. În vitrină cu geamuri, pe care toată suita de nepoți lipisera abțibilduri cu Beverly Hills 90210, Sailor Moon sau vedete din revista Bravo, era un radio de culoarea oului de rață, la care ascultam muzică clasică sau populară sau o emisiune care avea ca slogan O generație în Blue Jeans (nu știam ce înseamnă Blue Jeans, la noi existau doar blugi). După spusele ei, un pat era al ei, și unul al bunicului Răscărache, care murise de mult și pe care-l știam din odaia alăturată, unde avea un tablou cu ștergar agățat pe perete. Bunica, dar de ce voi nu dormeați împreună ca mama și ca tata? Ei, copcilă, atât mi-a răspuns și eu m-am amuzat de felul ei de a vorbi. N-am insistat cu întrebările, fiindcă nici eu nu aș fi dormit cu un om pe care îl chema Rascărache.

Bunica era vorbitoarea unui dialect interesant din zona de nord a Neamțului și transforma grupurile de sunete ghe/ghi si che/chi în ge/gi și ce/ci. Tata era Gițucă, ouăle ochiuri erau oci, înghețata era îngețată. Abia la priveghiul ei, nurorile s-au apucat să povestească cum ea era de la Pipirig, de pe vârful muntelui și că fusese într-un fel cumpărată de bunicul să-i fie nevastă după ce îi murise lui prima soție. Ea avea 20 de ani, el 50. Frământând aluatul, nurorile și mama povesteau cât de muncită a fost acasă la Răscărache, dar cât de mândră că a luat-o un om care știa să scrie și să citească. Treaba asta cu cumpăratul mi-a dat bătăi de cap în perioada mea rebelo-feministă. L-am considerat pe bunicul un tiran, un chiabur misogin care subjugă femei cu 30 de ani mai tinere ca el. Asta până când am aflat c-a iubit-o tare mult și că inteligența lui îl transformase într-un înțelept al satului – atunci m-am mai înmuiat și-am acceptat realitatea vremurilor lor. Bunicul avea deja 6 copii și bunica i-a mai făcut trei. Toți au luat ochii verzi de la ea.

Nu-mi amintesc vocea ei și nici vreun sfat pe care să mi-l fi dat și pe care să-l țin strâns la piept. Și tare mi-e ciudă că îmi amintesc cel mai puternic de-o glumiță a ei dintr-o noapte în care am dormit la ea, eu în patul ei, ea în patul bunicului. Ploua și era furtună și mi-era frică să adorm. I-am zis Tu, bunica, știi ceva? Și ea a răspuns Mâța noastră-i a făta. Asta m-a amuzat teribil și apoi am adormit cu gândul că mâine o să mă joc cu pisicile.

Recent am fost pe la mormântul ei. Numele s-a sters, dar cresc în continuare crini portocalii. Am pierdut-o când aveam șapte ani și acum mi se pare că toate amintirile pe care incerc să le scot la suprafață sunt tulburi. De două lucruri sunt sigură, fiindcă le văd în oglindă – de ochii verzi și părul lung prins în coc, moștenite de la bunica Silvica.

Beograd

January 31st, 2016

De fiecare dată când ajung în Belgrad, și-asta se întâmplă să fie de vreo două ori pe an, m-aștept să se întâmple numai lucruri miraculoase.

M-aștept să apară o șatră de femei pe Kralja Petra Ulița, desculțe și cu părul încâlcit, cu fuste lungi dar ridicate până li se văd chiloții, chiuind ca niște nebune. Sârboaicele care stau la terasă, capre și blonde și cu nume rusești, sorb din paharele transpirate de vin și se declară dezgustate de ce văd, dar se duc acasă și fac sex nebunesc.

La câțiva zeci de metri distanță, un vecin a ieșit la pescuit pe malul râului Sava. Nevasta lui e-acasă și curăță usturoi.

Mă chinui să vorbesc cu cât mai multă lume. În Belgrad, toată lumea are o părere despre politică, de la șoferul unui hotel până la femeia casnică ieșită să cumpere ardei de la piață. Ei nu iubesc nici rușii, nici americanii și-ți explică liniștiți de ce are nevoie Serbia ca să îi fie bine. Nu vorbesc nici cu scârbă, nici cu teamă, nici dezamăgiți, chiar dacă cred că Bosnia e-un leagăn Isis și Kosovo e-o cauză pierdută. Oricare dintre ei ar putea fi, după judecata mea, analist politic la teve.

Pe mine mă ard tălpile sandalelor, dar nu mă pot opri, mai am atâtea de văzut, de mirosit, de simțit. Pe-un pod deasupra râului, un băiat într-un yugo alb strigă la mine Zdravo, zdravo. Are nasul lung, poartă maiou și-o tunsoare de om cuminte. Din mașină se-aude ceva muzică, nu știu ce e, dar pe mine mă duce cu gândul la asta:

Lepotița, lepotița, insistă să mă urc la el în mașină și la un moment dat cedez, fiindcă nici nu știi ce miracole se mai pot întâmpla.

 

 

visez la drumuri de catifea

January 18th, 2016

Cică dacă exersezi mental o acțiune fizică, corpul se modifică și cunoștințele se îmbogățesc, fără să fie nevoie să treci prin experiența fizică efectivă.

Așa sunt eu cea mai bună șoferiță din lume. Închid ochii și mă sui la volan. Și merg pe-un singur drum – de la Vaslui la Iași, într-o zi de vară toridă, cu geamurile deschise. Sunt o șoferiță foarte bună, motiv pentru care stau cu cotul pe portieră și mestec un pai de orz. Pe de-o parte a drumului, în deal, pieptănate câmpuri de floarea soarelui. Pe partea cealaltă, râpe, bălți, pășunea verde, de înțelegi expresia lui Creangă că-ți saltă inima de bucurie. Drumul e unduios și mă liniștește să vad că linia orizontului are multe cocoașe, căci eu am rău de platitudine și n-au inventat ăștia pastile pentru așa ceva. Când îmi mai iese din ochi soarele, pe la Coropceni, văd la cotitură un autostopist cu chitara-n mână. Poartă tricou alb cu mâneci suflecate și blugi spălăciți, o doamne-dumnezeule-mi-ai-pus-mâna-n-cap-și-gheara-ntr-o-cremă. Se suie-n spate și-mi spune că n-are bani, dar poate să cânte tot drumul. Eu accept ridicând din sprânceană, că doar nu suntem la cenaclu. El cântă, eu mușc buza de jos, asfaltul e topit și parcă mergem pe catifea.   

Like Common People

January 12th, 2016

De șapte ani încerc să îi demonstrez Bucureștiului că nu sunt aceeași țărăncuță din prima zi de facultate, cu sacou negru, pantofi negri și șosete albe. Mă chinui să îi arăt orașului ăstuia că știu mai bine ca un bucureștean care sunt străzile mișto și bodegile de frecventat. De-a lungul timpului, am citit din scoarță în scoarță Omagiu, Republik, Tataia, DOR, sub25, am vânat bloggerii underground și petrecerile cu circuit închis, am învățat unde sunt second hand-urile care contează și buticurile de unde se aprovizionează hipsterii, am scos bani grei din buzunar pentru restaurantele vegane sau mi-am rupt picioarele, câutând bombe de restaurante, cu animale împăiate și toată recuzita, dar unde știam că se duc regizorii și criticii de film.

Mi-a luat șapte ani să îmi dau seama că orașului nu-i pasă nici cât negru sub unghie de mine, și că o să intru în malaxor în final, și cu doamna din tramvaiul 21, și cu Patapievici. Recunosc că am obosit și că visul meu de biropată este mai mult decât realizabil: vreau să mă uit în fiecare luni seară la Game of Thrones, de pe un site obscur și plin de spam. Vreau să bag un fast food când vin bonurile de la job și să îmbrac zilnic cum vreau eu. Uniformizarea nu-i un lucru rău, e călduță ca o bancă din IOR.

Uniformizarea îmi reduce pornirile de ego și o ține în cușcă pe tărăncuța complexată care vrea să se simtă specială. Cu o doză de bere în mână, îmi dau seama că pe noi toți ne unesc câteva repere în viață: moarte, naștere, supraviețuire, sete, plăcere. Captain Obvious ne spune că toți căutăm plăcerea și evităm durerea. Și nimeni nu ne înțelege mai bine, într-o zi de căcat, ca domnul de la shaorma, care întreabă: picant, dulce?

Uniformizarea înseamnă să fii liber. Nu mai vreau să vezi, dragă București, în reflexia unei clădiri de sticlă, cât de minunată sunt. Le pasă de cine sunt prietenilor mei, cărora, din fericire, nu trebuie să le (mai) demonstrez nimic.

 

articol scris în ianuarie 2015, în speranța să fie publicat într-o revistă despre București. N-a mai fost publicat.

Duminica la Hotel Ceahlău

January 6th, 2016

În fiecare duminică, după ce mă întorceam de la biserică (unde mă duceam la cor și primeam, după Tatăl Nostru, o felie de pâine cu salam de Sibiu – dar despre asta într-o poveste viitoare), mama mă aștepta acasă cu o rochie bună, proaspăt apretată și călcată. Trebuie să știți, într-o paranteză, că multă vreme n-am suportat să mănânc scrob, fiindcă mă ducea cu gândul la toate gulerașele scrobite de mama și care îmi lăsau răni pe gât. Mă îmbrăca frumușel cu rochița, bălmăjea ceva că să nu-l las pe tata să bea, tata mă lua de-o aripă și mergeam către cel mai important obiectiv turistic al orașului – la cofetărie.

Mâna lui tata era caldă întotdeauna. În cealaltă ținea aprinsă o țigară Carpați, cu un miros divin, pentru care aș plăti acum ca să-l miros. Nici tata nu scăpase și era la fel de scrobit – purta cămașă albă și sacou gri, uneori pardesiu, și-o pălărie cu-o pană de papagal prinsă-n panglică. Pe drumul până la cofetărie, tata-mi spunea povestea imaginară a papagalului prins de el în Siria, o poveste destul de asemănătoare cu Pupăza din Tei, dar savuroasă.

Cofetăria era la mezaninul hotelului Ceahlău, un loc care mi se părea de-o curățenie de spital (asta e doar o expresie veche, copii, cu curățenie de spital), din moment ce tata nu mă lăsa să îmi lipesc nasul de vitrinele cu prăjituri, insista să folosesc lingurița și să-mi pun șervețelul pe poale. Vânzătoarele purtau halat alb, erau date cu creion verde la ochi și-aveau părul făcut permanent. Cât tata comanda, mă uitam hipnotizată la motorașele care puneau în mișcare sucurile din acvarii.

Pentru mine existau doar două prăjituri: amandină și diplomat. O duminică primeam prăjitura albă, o duminică pe cea neagră. Diplomatul avea bucățele de lămâie și portocale confiate în el, un strat generos de frișcă fără gust și în vârf, un țumburuc de jeleu, roșu și cu gust de hârtie. Îmi plăcea la nebunie! Amandina însă ducea toată experiența la un alt nivel. Și-acuma tremur de plăcere gândindu-mă la o amandină. (*acum am făcut o pauză de 20 de minute să văd dacă se poate comanda online o amandină și-am descoperit că e considerată un desert specific țării noastre. Uai, doamne, în loc de atâtea covrigării ar trebui să promovăm amandina!*).

E momentul să aflați cum se mănâncă dumnezeiește o amandină: mai întâi se ia cu lingurița moțul de cremă. Se poate mânca sau nu, pentru mine are doar rol estetic. Se desface glazura de fondant cu mâna de pe blat, împotriva oricăror maniere, și se bagă-n gură de parcă peste 2 secunde ar veni potopul. Se ling degetele. Straturile de blat și cremă rămân golașe și le admiri puțin, ca un voyeur psihopat. Străpungi cu lingura un colț de prăjitură și-observi ce nici Michelangelo n-ar fi putut să facă: mișcarea grațioasă a siropului de zahăr ars prin blat. Lingura se va îndrepta către gură și cu-o forță motrică străină corpului, se extrage siropul din prăjitură, rămânând doar blatul sec și crema de mestecat. Așa se mănâncă dumnezeiește o amandină.

În tot acest răstimp, tata povestea povești și povestiri, sorbind dintr-un coniac gălbui. Sincer, de la amandină încolo, nu-mi mai amintesc ce spunea. Ajungeam acasă și mama mă băga într-un colț: Spune drept, taică-tu a băut ceva?

Dar eu n-aveam să îl dau în vileag pe cel care îmi făcea cea mai mare bucurie din univers, în fiecare duminică.

 

această însemnare este pentru prietenul care a scris pe bilețel “Lava cake”

tragica situație a siamezelor lipite-n deget

January 4th, 2016

În sectorul 3 din capitală, într-un bloc recent capitonat cu polistiren, la etajul 7 din 9, unde pe hol creșteau mușcate catifelate și mirosea a mazăre,  trăiau 2 surori siameze lipite-n degetul mic de la picior. Vă veți întreba, probabil, de ce, cu știința medicinei atât de avansată la acest moment (capabilă să scoată coaste de draci și cranțul din nas), nimeni nu s-a milostivit să despartă cele două surori lipite-n degetul mic de la picior.

Problema era tragicul obicei al surorii numărul 1, numită generic Una. Una, de meserie,  împletea bucle din experiențe angoasante, nu scăpa niciodată un ochi.  După ce a luat carnetul de conducere, Una conducea doar în viteza a doua, cu pedala de frică apăsată până-n podea. Una citea din Formula As cum să îți faci tincturi pentru boli care nu există. Una număra greșelile umanității, seara la culcare. Una asculta la ușă și mereu își imagina cu groază că pașii care se aud sunt:

  1. ai unui criminal în serie despre care s-ar fi vorbit zilnic la OTV, dacă acest post de televiziune ar mai fi existat
  2. ai unui preot venit cu Boboteaza când nu ai niciun ban în casă și oricum nu știi cum să bagi pe sub sutană banii
  3. ai unui susținător de partid de stânga

Din ghemurile de frică și strângerile de inimă, Una a împletit un fular, o căciulă, două veste și 20 de perechi de ciorapi. Și-acum avea în plan să împletească o pătură pentru perechea ei siameză.

Sora numărul 2, numită generic Doua, visa:

  1. la o călătorie cu trenul când e soare afară și trebuie să închizi ochii ca să vezi peisajul de la tine din compartiment
  2. să planteze toporași la Polul Sud
  3. să scrie ca Elena Farago și să se iubească cu Sir David Attenborough

Doua ar fi putut să facă tot ce visa și adesea se uita cu coada ochiului, când la satârul din bucătărie, când la somnul iepuresc al Unei. Hâț!, cu satârul rapid și-ar fi fost liberă pe viață.  Dar cum Una se trezea, cum buclele se împleteau din nou și Doua adormea, la căldura păturii de frică.

Și-așa trăiau surorile noastre, când una trează, când cealaltă, într-un bloc recent capitonat din capitală.

câteva idei neclare despre brăţara de aur

March 31st, 2013

Am o serie de cunoştinţe pe facebook care lucrează în advertising şi-s mândri tare de ei că lucrează sâmbăta şi duminica. Pac, o poză cu-o pizza şi o cola, la o pauza de la brainstorming. Ah, iata-mă plin de sictir lângă Mac-ul de la agenţie. Bă, ce boi sunt clienţii, ia să pun un haştag codificat pe instagram, într-o poză cu tenişii mei şi o scrumieră în care am ars astăzi două pachete. Aceste cunoştinţe cu siguranţă nu-şi dau seama că, la fel ca clienţii lor din corporaţie, sunt nişte sclăvuţi. Ca noi toţi, de altfel. Partea bună e că o parte din noi suntem conştienţi că suntem prinşi în rotiţa de hamster. Alţii în schimb se-mbată cu un joint şi cred că fac artă, închinându-se la icoana imaginară a lui Andy Warhol (pure speculaţii).

Mai cunosc şi alţii – oameni care nu muncesc, încercând să îşi dedice timpul preţios să salveze planeta. Cum s-o salveze? Se duc şi dansează la Incubator 107. Sau fac un săpunel de casă. Sau lansează o nouă teorie de fizică cuantică. Low impact living, de astea. Asta e foarte frumos şi onorabil, până când se uită cu superioritate la tine când află că munceşti. Te compătimesc, pentru că eşti un prostuţ în capcana capitalismului. Tu, la rândul tău, îi compătimeşti pentru că abonamentul la telefon şi internetul lor este plătit din pensia bunicii.

 

primii bani

March 14th, 2013

Aveam vreo 10 ani când frate-miu, mai mare ca mine cu 10 ani, a primit primul lui salariu. N-aş putea să spun ce a făcut cu banii (pe vremea aceea, nu-mi stătea gândul la porcoşenii), dar acasă nu i-a adus. Şi nici următorul salariu, şi nici următorul. La un moment dat, maică-mea i-a spus “măi, nesimţitule, barem un suc să iei din banii tăi”. Priveam la mama cu ochii mari. La noi în casă nu se vorbea cu “nesimţit”. Primii mei bani, dincolo de alocaţie, au fost un fel de bursă olimpică de la un politician în plină campanie electorală. Am primit la Casa de Cultură, în aplauzele altor olimpici ai judeţului, un plic cu un milion de lei. Fără să gândesc prea mult, i-am donat activităţilor gospodăreşti din casă. Prin clasa a 12-a, am câştigat un concurs de filmuleţe homemade şi am împărţit cei 10 milioane frăţeşte, cu un băiat care mă ajutase la filmare. Din cele cinci milioane, două le-am adus acasă şi cu trei mi-am cumpărat adidaşi osiris, ca un trendsetter ce eram în micul meu oraş.

în anul I, mi-am găsit un job de junior în PR. Primul salariu a venit într-o scârbă maximă, de la fata de la financiar care se ocupa de deconturi. “Luna viitoare o să îi primeşti pe card, dacă te deranjezi să ne spui care e contul tău”. Ţineam pentru prima dată în mână atâţia bani. Ai mei nu mă obişnuiseră cu banii, doar de revelion simţea tata nevoia să îi calce în picioare, cică aduce noroc. N-am ştiut exact ce să fac cu ei, dacă să îi drămuiesc sau nu. Cert e că chiria fusese plătită în avans, pachetul cu mâncare venise acum două zile, deci aveam de toate. Aşa că m-am dus în Bucur Obor să îmi cumpăr o bicicletă. patru milioane şapte sute nouăzeci şi nouă – scria pe certificatul de garanţie. Îmi luasem o bicicletă DHS de fete, cu o şa îngrozitor de incomodă şi de fineţea unui topor din preistorie. başca, nici n-am putut să mă sui pe ea şi să pedalez spre casă, fiindcă aveam fustă scurtă şi mi se vedeau toate cele. Aşa că am luat-o frumuşel de coarne şi am mers pe jos, din Obor şi până-n Muncii.

Când m-am dus acasă la ai mei, după vreo două săptămâni şi un frumos card de debit emis, m-am prezentat cu un suc.